Aşadar, pe lângă multiplele probleme care ne dezbină, a mai apărut una – de om, şi nu de Dumnezeu creată: ce facem cu Ortodoxia? De fapt, cu „Bazele Ortodoxiei” în şcoala noastră. Adepţii lui Pasat insistă pe obligativitatea cursului care, sunt ei convinşi, îi va educa pe copii în „dreapta credinţă” şi va face din ei oameni buni la suflet… Cei care nu-i împărtăşesc ideea aduc drept argument faptul că RM e stat laic şi invocă drepturile omului şi Constituţia. Dar se pare că totul e în zadar… Chiar ieri, când Curtea de Apel a declarat nelegitimă decizia CEC de a permite organizarea referendumului, Dumitru Ciubaşenco, (fost?) jurnalist şi (actual?) creator de imagine al lui Pasat, declara că ei vor merge până la capăt pentru a introduce Ortodoxia în şcoală, indiferent de calea pe care o vor alege. În speranţa că nu vor urma, totuşi, calea revoluţionarilor ruşi de la început de secol 20 (care aruncau în aer trăsurile demnitarilor incomozi), voi aduce un exemplu ce vizează un aspect extrem de important al consecinţelor „referendumului lui Pasat” şi pe care preoţii care-l susţin preferă să nu-l prea abordeze. Iar dacă sunt cumva întrebaţi, fug şmechereşte de răspuns… Este vorba de creştineasca toleranţă. Şi nu mă voi referi aici la injuriile şi blestemele cu care am fost „răsplătită” eu şi alţi colegi de breaslă de fiecare dată când am abordat acest subiect altfel decât şi-ar fi dorit iniţiatorii lui. Ci la chestii mult mai „lumeşti”…
„Am avut recent nişte oaspeţi din străinătate, cu care am vizitat mai multe localităţi din Moldova. M-au rugat să le arăt şi o mănăstire. Am hotărât să intrăm la Dobruşa, care ne era în drum… Acolo, ne-a ieşit în cale o doamnă, pe care, cu menţiunea că domnii sunt pentru prima dată în Moldova, am rugat-o să ne povestească puţin din istoria mănăstirii. Dar ea a început să strige că, dacă suntem catolici, să părăsim imediat teritoriul mănăstirii… Am crezut că nu aud prea bine şi i-am propus doamnei să-l cheme pe stareţ. Întâmplarea a făcut ca exact atunci el să intre pe poartă cu maşina… Am început să-i spun cine suntem, dar stareţul s-a făcut roşu la faţă şi a început să strige şi el: „Plecaţi imediat de pe teritoriul mănăstirii! Sunteţi catolici şi nu aveţi ce căuta aici! Catolicii nu sunt creştini!”. Am crezut că intru în pământ de ruşine. Bâlbâindu-mă, le-am spus însoţitorilor mei că la mănăstire e o sărbătoare şi că trebuie să plece. Ei au ieşit cuminţi, zicând doar o singură frază: „Trebuia să o vedem şi pe aceasta…”. Nu se poate ca o instituţie, fie şi bisericească, să fie condusă de un fanatic. Închipuiţi-vă ce se face acolo cu oamenii simpli de la ţară – nu mai au dreptul la cuvânt…”.
Este o scrisoare care ne-a venit acum câteva zile la redacţie. Şi care, indirect, răspunde la întrebările mele din acelaşi articol din 30 martie: „Vor reuşi oare cei care vor preda acest curs – fie preoţi cu vocaţie de învăţător, fie profesor cu vocaţie de predicator – să-i înveţe pe copiii ortodocşi din satele Moldovei toleranţă faţă de colegii lor de alte confesiuni? Îi vor putea oare ei proteja pe „minoritari” de stigmatul de „cioară albă”?”. Este un răspuns destul de trist care, chiar dacă admitem că este o excepţie, reflectă şi un fenomen. Trist.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
