Chiar dacă sunt o persoană sociabilă, mereu deschisă pentru discuții interminabile, pe tren prefer să dorm până în vamă și din vamă până la București. Nu am chef de discuții. Însă nu și de data aceasta, când am avut o „colegă” de cușetă o doamnă de 70 de ani, foarte cochetă și elegantă.
Deși la început își tot făcea griji dacă am febră și dacă urmez un tratament pentru răceala ce tot mă chinuia, într-un final am ajuns să discutăm despre toate: de la plăcintele ce le avea în bagaj și le ducea la București fiului ei, până la cei 55 de ani munciți la spitalul „Codru” de la Chișinău. Se tot uita lung la mine doamna, parcă mă văzuse undeva. La un moment dat își desface bagajul și începe a scotoci prin el. Scoate, mândră un ziar și îmi zice: „Fără ziarul TIMPUL, mor”. Am încremenit.
Doamna continuă: „Sunt abonată. În fiecare vineri îl aștept cu sufletul la gură. Poștașul mi-l aduce în fiecare săptămână. Deși, a fost o vreme că cineva mi-l fura din cutiuța poștală, tare eram supărată. Probabil vreun chiriaș ce stătea prin bloc. Acum s-a rezolvat”, a spus Larisa Antofi, medic psihiatru, astăzi pensionară. Mândră, răsfoiește paginile. Se oprește la articolul lui George Simion: „Și-au bătut joc de el. Nu merita să fie izgonit din țară. Bine că s-a rezolvat”. Mai dă o foaie: „Tare bine mai scrie băiatul acesta, Basarab. Taie ca în carne vie. Uite și textul tău. Știam de ce îmi pari cunoscută. Mereu port ziarul TIMPUL cu mine, că na, mai citesc, dar acum pe tren nu mai pot că e lumina slabă. Lasă, citesc când ajung acasă la fecior. Îi arăt și lui ce se întâmplă la Chișinău”.
Nu cred în coincidențe, dar câteodată pur și simplu le ador.
