Țin piept forțelor de securitate și se strâng cu sutele de mii pentru că cineva trebuie să arate politicienilor că au o responsabilitate față de țară. Ecuația ucraineană nu este însă una simplă care conține doar Puterea și Manifestanții. Tabloul se completează cu elemente de politică internațională, corupție, lipsa unui lider și eterna necunoscută a Ucrainei.

Privirea lui Viktor Andrusiv trădează un amestec de oboseală, neîncredere și agitație. Pe un ton tăios ca gerul din Piața Independenței din Kiev, doctorul în științe politice în vârstă de 30 de ani mă îndeamnă să port mereu legitimația la vedere. Lipsa de încredere e una din trăsăturile dominante ale Euromaidanului, unde, în această dimineață de decembrie, manifestația număra circa 2000 de oameni. Andrusiv calcă printre firele celor cinci generatoare diesel care alimentează fierbătoarele de apă și plitele electrice. Din spatele porții Arhanghelului Mihail, voluntarii se agită să umple mesele cantinei improvizate. Meniul nu e foarte variat: niște sarmale uriașe, cârnați, castraveți murați, biscuiți, gem și pâine. La umbra porții stau la coadă fețe gârbovite de frig. Sunt cei care își petrec nopțile în corturile din Maidan sau în clădirile ocupate din vecinătatea pieței.

Andrusiv este în Piața Independenței din 21 noiembrie. Atunci a început la Kiev manifestația pentru semnarea acordului de asociere cu UE, iar el este unul dintre aceia care i-a îndemnat pe oameni să rămână în ceea ce avea să se numească, mai târziu, Euromaidan. În căldura emanată de trei butoaie de tablă în care ard focuri de tabără, îmi explică principala cerință a manifestanților din Piața Independenței: demisia președintelui Viktor Ianukovici. Dincolo de asta însă, crede Andrusiv, Ianukovici ar putea arăta un strop de bunăvoință prin pedepsirea celor care au ordonat reprimarea violentă a manifestațiilor pașnice în data de 29 noiembrie.

A doua cerință a manifestanților este asigurarea că ei nu vor fi persecutați de justiția ucraineană. Viktor Andrusiv îmi povestește că „oamenilor le e frică de represalii. Nici afaceriștii nu sunt scutiți de amenințări. Oricând, patronii se pot trezi cu un afiliat al Familiei lui Ianukovici care vine și le cumpără afacerea sub amenințare”. Tânărul e chemat cu treburi urgente. O camionetă cu lemne a sosit să împrospăteze stocurile pentru încălzire.

Buturuga blondă răstoarnă carul UE

Lipsa de încredere a lui Viktor Andrusiv nu se manifestă doar atunci când vine vorba de posibili instigatori care s-ar infiltra în tabăra sa, ci este una generalizată față de politica ucraineană. El însuși face parte din partidul Alianța Democratică, o formațiune tânără care se ține departe chiar și de celelalte segmente ale Euromaidanului dominate de partidele mari de opoziție. Singura noțiune care îi inspiră încredere lui Andrusiv este „poporul”, iar marea de oameni strânsă în Piața Independenței din Kiev este pentru el o formă de referendum pentru viitorul european al Ucrainei „care se desfășoară chiar aici sub ochii noștri”.

În Piața Independenței însă, nu toată lumea cere semnarea acordului cu UE. Printre corturile din Euromaidan, după prima baricadă ridicată de protestatari, un bărbat mă trage de mânecă și mă întreabă dacă vorbesc românește. Petrică Prisăcariu, în vârstă de 58 de ani, locuiește în satul Târnalca, regiunea Cernăuți. El vrea „condiții mai bune de trăit ca omul să aibă unde lucra, să câștige bani ca să aibă unde locui și să nu lese casă și copii în pribegie după o bucată de pâine” și ca UE să dea jos „bandiții ăștia care stau la putere și care și-au bătut joc și de tineret și de pensioneri și de tăt”.

Lui Petrică Prisăcariu nu îi explicase nimeni culisele negocierilor dintre UE și Ucraina pe tema acordului de asociere, demers început de pe vremea fostului președinte Viktor Iușcenko. Nimeni nu îi spusese că UE nu are puterea să dea jos regimul de la Kiev, ci oferă doar o perspectivă de dezvoltare pe termen mediu și lung. Protestul din Maidan a evoluat și cunoaște deja mai multe faze ale existenței sale. „Dacă la început se cerea doar semnarea acordului de asociere cu UE, acum se cere demisia președintelui, a guvernului, deci revin pe agenda publică toate acele motive de nemulțumire care fuseseră anulate temporar de perspectiva asocierii la UE”, îmi explică Leonid Litra, senior research fellow la Institutul pentru Politică Mondială din Kiev.

Acordul de asociere are două componente: una politică, ce presupune alinierea la standardele democratice și ale statului de drept din Europa, și una economică, ce oferă asistență de dezvoltare condiționată de proiecte concrete înaintate de Ucraina. Șeful statului ucrainean a încercat să maximizeze beneficiile economice de pe urma acordului de asociere și să minimizeze obligațiile politice ale regimului său. „Când a aflat că UE nu e de acord cu această strategie și că cere îndeplinirea unor criterii politice, atunci au început problemele”, îmi explică Mykola Kapitonenko, profesor asociat la Institutul de Relații Internaționale din Kiev.

Piatra de moară a fost reforma sistemului juridic. În termeni practici e vorba despre eliberarea din închisoare a fostului premier ucrainean Iulia Timoșenko, singura din cele 11 condiții pe care Ucraina nu le-a îndeplinit. Pentru Mykola Kapitonenko era evident deja cu o lună înainte de summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius că Ianukovici nu o va elibera pe Timoșenko din închisoare. În relația cu UE, gestul ar fi fost un simbol pentru concesiile la care președintele Ianukovici ar fi dispus pentru asocierea cu blocul comunitar. Profesorul de la Institutul de Relații Internaționale argumentează că ar fi fost periculos pentru UE să semneze cu Ianukovici fără să îl forțeze să guverneze mai democratic.

Pe de altă parte, Leonid Litra, senior research fellow la Institutul pentru Politică Mondială din Kiev, îmi explică ce ar însemna pentru Ianukovici o Iulia Timoșenko eliberată din închisoare: „conferințe de presă zilnic, informații controversate despre cercul de interese al președintelui supranumit -Familia-, și orice am putea spune despre Timoșenko, dar ea este cu siguranță un lider charismatic și are capacitatea să mobilizeze întreaga opoziție”. Pentru alegerile prezidențiale din 2015, Iulia Timoșenko ar fi candidatul perfect și ar pune mari probleme într-un tur doi împotriva lui Ianukovici.

Persoane bine informate din cercul diplomaților occidentali de la Kiev mi-au spus, sub protecția anonimatului, că mulți ambasadori europeni regretă acum stăruința pe condiția Timoșenko. „A fost prea mult. Nu poți băga totul într-un coș pentru semnare. Pentru Ianukovici, concesiile deveniseră prea mari”, mi-a spus un observator cu experiență al politicii ucrainene.

Mafia siciliană

De la tabăra lui Viktor Andrusiv, drumul către scena de concert, înălțată la doi metri peste piață, e unul anevoios. Porțile de intrare în spațiul principal din Euromaidan sunt, de fapt, niște breșe în baricade, păzite de câte cel puțin doi manifestanți. Baricadele sunt construite din saci de nisip, plăci metalice, garduri de lemn și stinghii răzlețe legate cu sârmă ghimpată. În fața scenei se așterne un bulevard lat pe care circulația e blocată de la începutul protestului. Pe acest bulevard, la doar câteva sute de metri de piață se află unul din simbolurile protestului ucrainean: Primăria din Kiev.

Aici se află Cartierul General al Revoluției. E doar una din cele trei clădiri pe care protestatarii din Kiev le-au ocupat și le-au transformat în centre de putere alternativă. De aici sunt coordonate acțiunile manifestanților și aprovizionarea lor cu mâncare, apă, haine groase. Tot aici și dorm. Treptele, coridoarele, sălile, birourile – toate au fost transformate în dormitoare comune pentru rezistența din Euromaidan. La intrarea în Primărie e coadă mai tot timpul. Gărzile stau în fața ușii rotative și controlează fluxul de oameni în așa fel încât să nu se înghesuie. Accesul e anevoios pe lângă o baricadă ridicată de protestatari în cazul în care trupele speciale ar intra în clădire pentru a-i dispersa. Teama de un atac e omniprezentă. De altfel, un verdict al unui tribunal din Kiev dăduse un ultimatum de eliberare a clădirii. Operațiunea de evacuare promisă de guvern nu a avut loc nici până azi.

În sala mare a Primăriei, la capăt, e instalat prezidiul. Clădirea a administrată de membri ai partidului naționalist Svoboda și de cei ai formațiunii Udar, condusă de campionul mondial la box Vladimir Klitchko Podiumul e flancat de steagurile Ucrainei și ale celor două partide, iar birourile din jurul prezidiului seamănă cu un centru militar de comandă. La unul din ele stă Kataryna Kruk. Tânăra în vârstă de 22 de ani e absolventă de științe politice la Varșovia și până pe 1 decembrie lucra la departamentul de comunicare al Primăriei din Kiev. Și-a dat demisia în semn de protest față de violența forțelor de ordine. În duminica aceea a devenit vocea în limba engleză a Revoluției pe Twitter.

Kruk îmi spune că „ocuparea” Primăriei este, de fapt, un gest simbolic al locuitorilor din Kiev. Conform legii ucrainene, 1000 de cetățeni au dreptul să formeze un consiliu local și să schimbe destinația unei clădiri aflate în patrimoniul public. Așa că manifestanții nu au făcut altceva decât să își exercite un drept legal. Tânăra îmi spune că această atitudine este o dovadă a statului ucrainean mafiot în care „miliția este cea mai mare mafie, iar toate structurile de putere în stat sunt legate de rețele de corupție”. Îmi aduc aminte de ce îmi explica Mykola Kapitonenko: „Ucraina a scăzut în clasamentul indicelui de democrație până la nivelul unui regim autoritar”. Oamenii de rând simt cum le-au fost îngrădite libertățile civice. Kataryna Kruk îmi spune că „fără relații, fără sume mari de bani nu poți face nimic în Ucraina. Un medic nici nu se obosește să scrie o rețetă, darămite să te consulte fără să îi dai bani”.

De lângă prezidiu, Kruk se uită la sutele de oameni care se odihnesc după manifestații și îmi spune că, de fapt, primarul orașului nu ar avea ce să caute în clădire. Oleksandr Popov nu este ales de locuitorii din Kiev, ci numit administrator al orașului direct de președintele Viktor Ianukovici. Parlamentul ucrainean a omis să stabilească o dată pentru alegerile municipale care ar fi trebuit să aibă loc în iunie 2012 de teamă de a nu pierde alegerile. „Statul de drept lipsește cu desăvârșire în Ucraina unde politica se face în stil de mafie siciliană”, concluzionează Kataryna Kruk.

Războiul civilizațiilor

Ucraina este, în prezent, o țară divizată. Confruntarea pe care o vedem la Kiev zilele acestea – și care antrenează susținători de ambele părți – este un soi de război între civilizația instituțiilor și a statului de drept (întruchipată de UE) și civilizația conducerii arbitrare (întruchipată de Rusia). Descrierea îi aparține scriitoarei americane Anne Applebaum și a fost publicată într-un eseu recent.

Deși UE este, luată în ansamblul ei, cea mai mare economie a lumii, banii ei sunt guvernați de reguli. Când vine vorba despre măsuri punitive, iarăși, UE nu este cel mai rapid organ de decizie pentru că asemenea tactici cer aprobare în organismele de conducere. Președintele Viktor Ianukovici a avut în fața sa un acord de asociere cu UE și a ales să se orienteze către cealaltă opțiune, către un politician care joacă după un alt set de reguli.

De la Moscova, oferta este mult mai consistentă. După săptămâni de proteste la Kiev, Ianukovici a bătut deja palma cu șeful de la Kremlin pe o reducere de o treime la prețul gazelor livrate de Gazprom și pe un credit imediat de 15 miliarde de dolari. Federația Rusă va cumpăra obligațiuni emise de statul ucrainean din fondul său „de ajutorare”. Spre deosebire de UE, Vladimir Putin își poate schimba opțiunile de politică externă peste noapte. El a considerat mereu că semnarea acordului ar fi reprezentat o jignire personală, o pierdere geostrategică și un minus de imagine pentru Rusia. Plus că statul de drept instaurat în Ucraina ar fi însemnat, probabil, și pierderi pentru companiile rusești care operează dincolo de aceste constrângeri.

Mykola Kapitonenko crede că Putin se folosește de un moment unic, în care Ianukovici este dependent de finanțare externă. Jocul cu criza economică și îmbogățirea oligarhilor săi în ultimii ani a fost dus prea departe, iar pentru alegerile din 2015 „e nevoie de mulți bani și nu are de unde să îi ia”. În teorie, situația ar fi la fel cu orice alt actor extern care ar fi dispus să îi dea bani lui Ianukovici fără a-i cere concesii prea mari la schimb.

Iubitul Occidentului

Intrarea din Casa Sindicatelor e străjuită de un cordon de securitate. În spatele său se întinde un alt cordon, de mese cu voluntari care împart mâncare. În holul clădirii din piața Independenței se găsesc câteva birouri unde manifestanții se înscriu preventiv pentru asistență juridică în cazul în care procuratura îi va urmări penal. Din spatele juriștilor se împart pături pentru cei care dorm la etajul al doilea al clădirii. Tot la parter se găsește bucătăria unde circa 40 de persoane prepară alimente în ritm de lucru la bandă într-o fabrică de mașini. Vizitatorul Casei Sindicatelor trebuie să se ferească tot timpul de cărăușii care transportă provizii. Bătrânul simpatic din mica ceasornicărie învecinată arată ca un spectator la un meci de tenis. În lipsa clienților urmărește forfota cărăușilor care aleargă cu brațele pline din cantina comunistă. La etajul I e amenajat un centru de presă, unde acreditarea îmi este înmânată de fosta purtătoare de cuvânt a Iuliei Timoșenko.

Infrastructura nu e o exagerare, ci o necesitate de când Casa Sindicatelor a fost transformată în „Cartierul General al Rezistenței”. Cu alte cuvinte, mai puțin pompoase, în centrul de coordonare al opoziției ucrainene. Într-o cameră ce comunică direct cu centrul de presă de la etajul I se întâlnesc liderii opoziției, președinții celor trei partide care se opun președintelui Viktor Ianukovici: Vitali Klitchko (Udar), Arseniy Yatseniuk (Batkivshchyna) și Oleh Tyahnybok (Svoboda).

Parcursul lui Vitali Klitchko e impresionant. Are 45 de victorii la activ într-un total de 47 de confruntări. De box. 41 dintre victorii s-au soldat cu knockout. În politică însă, Klitchko nu are nici pe departe un palmares atât de impresionant. De două ori a candidat la primăria capitalei Kiev și de două ori a eșuat. La alegerile parlamentare din 2012, partidul Udar l-a propulsat în Parlament, dar ținta de 15% din voturi a fost ratată, chiar dacă doar cu puțin. Europa vorbește despre „Vitali Klitchko, liderul opoziției ucrainene”. Numai că opoziția ucraineană e mai mult decât un singur om.

Forțele politice care se opun președintelui Ianukovici sunt unite de nevoie și nu sunt nicidecum o construcție omogenă. În cazul în care șeful statului ar face un pas înapoi și s-ar ajunge la alegeri anticipate, cele trei partide vor fi din nou „fiecare pentru el”. E o certitudine pe care mi-a confirmat-o chiar Arseniy Yatseniuk în centrul de presă. „În caz de alegeri anticipate, am semnat un protocol care prevede că vom candida separat, fiecare partid cu alesul său pentru președinție. În turul al doilea, protocolul prevede ca partidul rămas în cursă să se bucure de sprijinul celorlalte forțe de opoziție”, mi-a spus Yatseniuk.

Yatseniuk e unul din cei mai puternici politicieni din Ucraina și liderul partidului pe care îl conducea Yulia Timoșenko înainte de încarcerare. La 39 de ani are experiență vastă: a fost ministru al economiei, șef de diplomație și președinte al Parlamentului. În sondajele de încredere tocmai apartenența la structuri de conducere în stat îi scade clasamentul, dar puterea lui nu trebuie subestimată.

Oleh Tyahnybok e motivat în această construcție de opoziție de disprețul pe care îl are pentru Rusia, nu neapărat de dragostea de UE. Cariera lui Tyahnybok are un ritm de creștere foarte lent. A încercat fără succes să fie primar la Kiev și președinte al Ucrainei. În 1998 era ales însă deputat în partidul fostului președinte Viktor Iușcenko de unde a fost exclus pentru viziunile sale naționaliste. În 2012, Tyahnybok reușea să fie reales, de data aceasta în fruntea propriului său partid naționalist Svoboda. În Euromaidan rețeaua partidului e implicată în organizarea operațiunilor, a securității și în administrarea clădirilor. Iar asta îi dă lui Tyahnybok un capital de imagine în rândul protestatarilor.

Deocamdată, pe scena din Maidan sau la conferințele de presă apar toți liderii opoziției. În Europa se vede doar. Nu poate fi contestat faptul că Vitali Klitchko este unul din eroii acestei mișcări. Cu siguranță că platforma lui anti-corupție este una cu mare priză în Ucraina. Cei mai cunoscuți susținători ai lui Klitchko sunt clanul Kuchma și oligarhii din această grupare a fostului președinte ucrainean. „Nu știu dacă oamenii din echipa lui Klitchko sunt capabili să pregătească o foaie de parcurs pentru Ucraina. Și nu trebuie să uităm că mulți au legături puternice cu trecutul țării”, afirmă într-un interviu Yaroslav Pylynski, directorul Kennan Institute din Kiev.

Pe terenul politicii ucrainene, etichetele ideologice și politice nu funcționează. Toți se adaptează rapid la o situație nouă, iar pariul Klitchko ar putea fi unul perdant. Una din problemele fundamentale ale politicii ucrainene este că nu poți ști niciodată nimic.

Gărzile Revoluției

Andrei Aldukov e etnic rus din Cernăuți. Când află că sunt român îmi spune cu accent pronunțat rusesc „Trăiască România Mare!” și apoi se așterne la povestit cum a rămas șomer. Are 50 de ani și e veteran al Revoluției Portocalii din 2004. Atunci a stat în Maidan preț de două săptămâni, acum e la Kiev de șase zile și hotărât să stea „până la sfârșit”. Sfârșitul înseamnă pentru el plecarea de la putere a lui Viktor Ianukovici. Aldukov e „șef de cameră” în Casa Artelor, ridicată în memoria Revoluției Bolșevice. Clădirea e ocupată în totalitate de „gărzile revoluției” – manifestanții din Euromaidan care asigură securitatea taberelor pe timp de noapte și care, pe timp de zi, au ca misiune să blocheze activitatea clădirilor guvernamentale din vecinătate.

Încăperile, holurile și sălile de spectacol de la ambele etaje gem de oameni întinși pe saltele de cort și înveliți cu păturile ce se împart la parter, la biroul de înregistrare. Procedura e obligatorie: fiecare membru al gărzilor își trece numele, orașul de proveniență și numărul de mobil în registru.

În total, clădirea adăpostește și hrănește circa 2000 de persoane, îmi spune Ruslan Zelik, comandantul clădirii. Zelik este deputat în Rada de la Kiev din partea partidului Svoboda și membru în comitetul parlamentar de prietenie Ucraina-România. Comandantul îmi spune că Andrei Aldukov luptă pentru libertate, la fel ca toți ceilalți de sub comanda lui și la fel ca numele partidului său. Aldukov îmi povestește că tura de zi durează de la 5:30 dimineața până seara la ora 18:00. Râde cu poftă când îmi spune că premierul Mykola Azarov trebuie să intre în clădirea Guvernului prin rețeaua de tuneluri subterane ce a fost construită în perioada sovietică. Odată cu tura de noapte, majoritatea gărzilor se întoarce la bază. Doar circa 500 dintre ei lucrează noaptea la perimetrul de securitate.

Printre atribuțiile gărzilor se numără și construcția și întărirea baricadelor. Aldukov lucrează împreună cu circa 100 de alți bărbați la una nouă în dreptul clădirii Guvernului. Grupuri de câte zece smulg din pământ grătarele ce îngrădesc trunchiurile de copaci. La fel se întâmplă și cu băncile din parcul învecinat. În spatele baricadei se înalță corturi de campanie ca să ferească gărzile de ninsoarea nopții. Toate se întâmplă sub privirile atente ale miliției ucrainene care păzește intrarea în Guvern. Capătul străzii e blocat de autocare, la fel și curtea clădirii Executivului. În spatele autobuzelor, parcă ascunși de privirile din stradă, stau trupele speciale Berkut. Bărbați mascați. Fără elemente de identificare pe echipament. Sunt câteva sute. „Îi vezi?”, mă întreabă Aldukov. „Sunt fasciștii”. Zâmbește nervos și se întoarce la baricadă.

„Da, întreaga politică a Ucrainei e controlată de oligarhi”

Vizavi de Casa Artelor, comandată de Ruslan Zelik, se spune că se întâlnesc oligarhii Ucrainei la discuții într-un hotel de lux. „Da, întreaga politică a Ucrainei e controlată de oligarhi”, îmi spusese deputatul Svoboda. În 2010, când a fost ales președinte, Viktor Ianukovici se bucura de sprijinul majorității oamenilor de afaceri ucraineni. „Ianukovici e la putere pentru că oligarhii l-au vrut acolo”, afirmă într-un interviu Jan Techau, director al centrului din Bruxelles al Carnegie Endowment.

În prezent, guvernul și implicit economia sunt dominate de așa numita Familie, un grup de tineri afaceriști concentrați în jurul fiului cel mare al președintelui, Oleksandr. O investigație a unui ONG independent arată că firmele controlate de Oleksandr Ianukovici au avut o creștere a cifrei de afaceri de peste 7500% de când tatăl este în fruntea statului. Acest clan din Donețk, regiunea natală a președintelui, controlează toate posturile-cheie din Guvern, inclusiv ministerul de interne. Afacerile lor sunt în industria grea, media și sectorul bancar.

Cealaltă tabără este condusă de „regele ciocolatei”, Petro Poroșenko, proprietarul renumitei fabrici Roshen, care are filiale în Ungaria și care este în tratative de contractare pe piața franceză. El este singurul oligarh ucrainean care s-a afișat pe scena din Maidan alături de liderii opoziției. Postul său de televiziune „Canal 5 TV” a relatat in extenso despre protestele din piață. Pentru că activează, în principal, în sectorul agricol și cel al producției de zahăr și dulciuri, Poroșenko nu este atât de dependent de președinte precum sunt cei care au afaceri în industria grea.

Rinat Ahmetov este cel mai bogat om al Ucrainei. El controlează șase miniștri în Guvern și zeci de deputați din Rada. Oligarhul este un partener apropiat al președintelui Ianukovici încă din 1990, dar dacă la început era perceput drept senior în relație, acum este văzut, mai degrabă, cu un rol minoritar. Holdingul controlat de Ahmetov, System Capital Management (SCM), are în posesie mai multe oțelării în Italia, Bulgaria și Marea Britanie și exportă electricitate în Polonia, Ungaria, Slovacia și România. Lesne de înțeles că o apropiere de UE favorizează exporturile de oțel, principala activitate a SCM. Așa se explică luarea de poziție a lui Ahmetov într-un comunicat de presă în care afirmă că „statul de drept, respectul pentru proprietatea privată, libertatea de expresie, cea a persoanelor și cea a adunărilor publice sunt printre prioritățile companiei noastre”.

Dmitri Firtaș este un jucător mare pe piața gazelor naturale și a industriei chimice, dar relația dintre el și președintele Ianukovici a devenit instabilă. În 2012, miniștrii controlați de Firtaș au fost marginalizați. Pe 30 noiembrie, omul-cheie al oligarhului, Serhiy Lyovocikyn, șeful de cabinet al președintelui, și-a înaintat demisia. Demersul a fost respins de Ianukovici, dar semnalul de distanțare a fost clar. Relația complicată dintre oligarhi și președinte este reliefată de faptul că televiziunile „Ukraina” și „Inter”, în proprietatea lui Ahmetov, respectiv Firtaș, au relatat și ele in extenso despre protestele din Maidan.

Înclinația pro Europa poate fi explicată de dorința unui export mai lesne către piața unică, ceea ce ar spori profiturile companiilor oligarhilor. Un alt motiv poate fi și teama de represalii din partea lui Ianukovici, un personaj faimos pentru lipsa de consecvență și loialitate. „Întărirea statului de drept pe criterii europene este o poliță de asigurare pentru cei care au averi de miliarde de dolari”, apreciază Ariel Cohen, senior fellow la Fundația Heritage din Washington.

Nici perspectiva unui conflict cu oligarhii ruși în cazul unei aderări la uniunea vamală a Moscovei nu îi încântă pe afaceriștii ucraineni. Ei văd ce se întâmplă în Belarus și Kazahstan, unde legăturile preferențiale ale oligarhilor ruși cu Kremlinul face viața imposibilă afaceriștilor locali. În plus, magnații Ucrainei nu sunt deloc fericiți de perspectiva impunerii unor sancțiuni de către Occident. „Averile oligarhilor sunt concentrate în offshore-uri vestice”, explică Tim Ash, economistul-șef pentru economii emergente al Standard Bank Group.

Pentru siguranță, Ahmetov și Firtaș finanțează și opoziția dat fiind că în politica de la Kiev nu poți fi sigur de nimic. E de presupus, de asemenea, ca în Ucraina să nici nu existe o grupare „moscovită” și una „de Bruxelles”. Mâine s-ar putea ca statul de drept să fie dăunător extinderii imperiilor oligarhice, așa că opțiunea rusească ar reveni în forță. Un lucru trebuie reținut: interesul oligarhilor are întâietate în fața interesului națiunii.

Maidan, Indignados, Occupy, UnitiSalvăm…

Maidanul ucrainean din 2013 este o poveste despre fiecare individ. E despre Andrei Aldukov care construiește și reconstruiește baricade indiferent de câte ori le dărâmă forțele de securitate. Despre Kataryna Kruk și contul ei de Twitter în limba engleză pe care îl actualizează permanent pentru ca lumea să afle ce se întâmplă în piață. Despre preotul Nikolai Vakniuk care își ascultă chemarea creștină și oferă sprijin manifestanților din primăria ocupată. Despre o fată bolnavă de poliomielită care taie lămâi în bucătăria de la parterul Casei Sindicatelor și despre un mecanic de metrou care și-a îndemnat pasagerii să coboare din vagoane și să se alăture manifestanților care se luptau cu trupele Berkut.

Pentru fiecare dintre ei, participarea la Euromaidan este un gest de demnitate și de mândrie. Leonid Litra îmi explica la Kiev că „faza unei revoluții-fulger a trecut. Maidanul e durabil acuma, iar oamenii nu vor pleca fără concesii. Nimeni nu controlează Maidanul, e un fel de stat în stat. Oamenii s-au instalat aici ca la mama acasă”. Când pe 11 decembrie trupele speciale intrau în Maidan, bărbații au făcut cordon în jurul femeilor și copiilor pe care i-au adunat lângă scenă într-un gest tandru de protecție. Iar în fundal, clopotele mânăstirii Sf. Mihail băteau în semn de pericol.

Dovezile că iarna ucraineană nu este despre lideri, ci despre voința fiecăruia sunt la tot pasul. Dar tocmai asta s-ar putea să împiedice o schimbare reală în Ucraina. În 2004, Maidanul avea o figură emblematică de sprijinit: Viktor Iușcenko. Astăzi, mișcarea din stradă nu are lider politic. Vitali Klitchko e faimos, dar încă departe de a fi un personaj politic.

În plus, oamenii din Euromaidan vor plecarea lui Ianukovici, ceea ce este o cerere nerealistă. Opoziția merge pe val, dar la final s-ar putea să dezamăgească prin lipsa de sinceritate față de susținătorii care îngheață în fiecare zi în piață. „Plecarea lui Ianukovici este o cerere exagerată, una de negociere în care ceri maximul posibil pentru a obține ceva la mijloc”, crede Leonid Litra.

O variantă mai probabilă ar fi demiterea guvernului și pedepsirea celor care au ordonat atacul împotriva manifestanților din 29 noiembrie și 1 decembrie. Pentru Ianukovici, ideal ar fi un guvern de uniune națională, dar acesta ar însemna sinucidere curată pentru opoziție, care și-ar asuma, practic, colapsul economic al țării și ar deveni de nevotat în 2015. Singura șansă de compromis ar fi un guvern interimar, alegeri anticipate în termen de șase luni și modificarea Constituției în sensul reducerii atribuțiilor președintelui. Dacă Ianukovici pierde, atunci pleacă de la putere. Dacă rămâne în funcție dată fiind scindarea societății ucrainene, atunci rămâne, dar cu alte prerogative.

În Euromaidan, sutele de mii de oameni cântă îmnul Ucrainei. Leonid Litra îmi spune că singura soluție este așteptarea momentului prielnic pentru schimbare, iar acesta este clipa în care interesele oligarhilor și cele ale pieței vor fi convergente. „Ceea ce poate face Maidanul în țară și în politica ucraineană e să blocheze ceva. Însă numai grupurile oligarhice au puterea să genereze ceva.” 

Sursa: rfi.ro