S-a născut în 1936, într-o Românie interbelică ce trecea prin criză economică. Era fiu de tată jurist la bancă și mamă asistent social și avea o soră mai mare cu cinci ani. Primii ani de școală i-a făcut la Institutul Francez. În casa Cantacuzinilor se discuta mult în franceză, iar copiii aveau o guvernantă nemţoaică, de aceea se vorbea şi germana. Atmosfera aristocrată nu a durat însă mult.
Unchiul eroului nostru, Gheorghe M. Cantacuzino, unul dintre cei mai mari arhitecți ai statului român, a vrut să fugă, însă a fost prins alături de fratele său, cumnata și cei doi copii ai lor. Au vrut să fugă pe mare, prin Constanța. „Cel care le-a vândut barca, le-a dat-o spartă. În timp ce apa intra, vânzătorul a chemat securitatea, toți au fost prinși, însă unchiul meu a reușit să înoate și a ajuns la castelul Posada. Prin bunica mea suntem rude cu familia Bibescu, iar George Bibescu a fost principele Munteniei până în 1848. Așadar, unchiul meu o cunoștea pe scriitoarea Marta Bibescu și pe cei din castel și aceia l-au ascuns”, își amintește Matei Cantacuzino.
„Erau niște inculți, habar n-aveau cine sunt Cantacuzinii”
În timp ce îl căuta pe Gheorghe M., securitatea l-a închis pe tatăl lui Matei. „L-au bătut ca să-i spună unde-i frate-su, de parcă tata știa…”, spune arhitectul. Cât timp acesta era ținut de comuniști la închisoare, mama a vândut încetul cu încetul monedele de aur, argintărie și covoare ca să le dea copiilor de mâncare. „După ce l-au găsit pe unchiul meu, i-au dat drumul și lui tata. A intrat cu 78 de kile și a ieșit cu 50 și a așa a rămas. Unchiul meu a fost numit trădător de țară, în timp ce toată familia lui era în Anglia. Vă dați seama în ce context ne-am dezvoltat noi? Și în Moldova a fost greu, dar aici a fost cumplit, fiindcă a fost regimul cel mai strâns și cel mai odios care există”, mă asigură Matei Cantacuzino.
Când a ieșit din închisoare, nimeni nu mai dorea să-l angajeze ca fost deținut politic. Așadar, bărbatul a fost nevoit să urmeze o școală muncitorească de calificare și a fost luat ca muncitor într-o fabrică. „Grație acestui fapt nu am avut probleme în școală – eram fiu de muncitor. Erau niște inculți, habar n-aveau cine sunt Cantacuzinii”, își amintește cu scârbă de anii ‘50 arhitectul.
A terminat liceul cu 61 de ani în urmă, urmând studiile la Colegiul Național „Sfântul Sava”, apoi, după două eșecuri, a absolvit și Școala de Arhitectură, după care a fost repartizat la Bacău, la Institutul Regional de Proiectare. „Acolo am învățat ceva meserie. Am avut două proiecte pe care le-am preluat de la un arhitect care a plecat în Israel din Bacău – un hotel care atunci se numea „Dunărea” și clădirea tribunalului”, povestește arhitectul.
„M-a scos prințul Bernard al Olandei din țară”
Matei Cantacuzino a fost căsătorit de două ori. Cu prima sa soție și-au unit drumurile în anul 1959, când s-a mutat la București, unde a fost implicat la „Proiect-București” și unde a lucrat până a plecat din România, în ianuarie 1972. În acea perioadă, să pleci din țară era foarte greu, iar Matei, după cum spune, a ieșit cu pile. „M-a scos prințul Bernard al Olandei care era soțul reginei Iuliana. Prima mea nevastă, mama băiatului meu, fugise cu cinci ani înaintea mea și a tras de mâini și de picioare să ne scoată pe amândoi. Ea i-a scris prințului. Printr-un noroc chior acesta a fost invitat de Ceaușescu în România, unii zic că la vânătoare, alții – pentru afaceri”, povestește arhitectul. Ei bine, prințul Bernard al Olandei l-ar fi anunțat pe Ceaușescu că acesta vrea să plece, după care Matei Cantacuzino a fost chemat la Secția de pașapoarte și i-a fost permis să plece în maximum o lună. „Așa am și făcut și dus am fost. Douăzeci de ani n-am mai venit”, spune el. Avea 35 de ani când a plecat în Belgia, nu mai vroia să trăiască în comunism, a suferit destul, mai ales că a fost un anticomunist toată viața, iar tatăl i-a fost întemnițat pe nedrept.
Arhitect apreciat la Bruxelles
„Pe vremea aia se ieșea cumplit de greu. Când am ajuns acolo erau aproximativ 600 de români, iar acum sunt peste nouă mii. E adevărat că cei de vârsta mea, care au ajuns în Occident în anii 70, s-au acomodat. Cei care plecau pe vremea aia erau doctori, profesori, avocați”, îmi zice arhitectul. Se consideră un norocos căci cunoștea limba franceză la perfecție, iar datorită verișorului său drept George Matei Cantacuzino, arhitect la Londra, a avut ușa deschisă în mai multe birouri de arhitectură cu care lucrase respectivul. „Am schimbat vreo trei birouri între timp. Nu m-au dat afară, căutam eu să fie mai bine. Am găsit un birou unde am lucrat timp de trei ani, însă eram foarte prost plătit și cam exploatat. Dacă trebuia cineva să vină sâmbăta și duminica, când nu se lucrează, pentru a termina un proiect, cine venea? Cantacuzino venea! Lucram și ceva mai repede decât ei, care pe vremea aia erau cam lenți. Atunci nu se lucra la computer, ci la planșetă”, povestește Cantacuzinul, care a preferat să plece la alt birou de arhitectură, unde s-a reținut timp de 35 de ani și unde s-a pensionat.
În perioada când a ajuns în Belgia, cu o populație de nouă milioane de locuitori, activau peste nouă mii de arhitecți. „Vă dați seama ce bătălie era. Așa că am rămas la patroni și mulțumesc lui Dumnezeu, căci acum am o pensie din care pot trăi”, se bucură acesta. Printre proiectele cele mai dragi sufletului, arhitectul își amintește de clădirea Justus Lipsius, care găzduiește Consiliul Europei la Bruxelles și clădirea Ministerului Afacerilor Externe.
„Țara mea e România, Belgia e țara de exil”
După o despărțire de 20 de ani, în iulie 1991, Matei Cantacuzino, alături de cea de-a doua soție, a revenit în România. „Tot cu o româncă m-am căsătorit, o fată care pe atunci era asistentă în radiologie. Ea fiind de aici și toată familia ei aflându-se în România, a vrut să revenim. Am locuit la fratele ei, căci în altă parte nu aveam unde să stăm. Încetul cu încetul, în fiecare vară, veneam aici, fiindcă țara mea e România, Belgia e țara de exil”, mărturisește Matei.
În primul an, a venit cu mașina. Și-a dorit să simtă întoarcerea „pă șoselele românești, de la frontieră, până la Constanța”. Cantacuzinul recunoaște că a fost dezamăgit să găsească o țară distrusă completamente. „Când am plecat, era curată, frumoasă, organizată. Puțurile pe șosele funcționau, puteai să te oprești, să iei apă, nu era găleata furată. Am găsit o țară distrusă, de parcă trecuseră invadatorii. Încetul cu încetul țara s-a transformat, s-a occidentalizat, în anumite domenii într-o prostie, însă s-a dezvoltat. Desigur, mai e mult de făcut, probabil că în toate țările ex-socialiste e la fel”, spune arhitectul.
De atunci petrec câte jumătate de an în ambele țări. Acum când nevasta sa are 71 de ani, iar el – 78, și sănătatea începe să scârțâie. „Când eram în formă așa făceam – vara în România, iarna în Belgia. Ei, acum e pe invers, m-am cam săturat de iernile belgiene, de umezeală, vânt și ceață. Aici e liniște, stăm lângă un parc, nevastă-mea îngrijește florile, dorm mai bine”, îmi spune îngândurat arhitectul.
În luna mai trebuie să se întoarcă în Belgia, până atunci, însă, soții Cantacuzino își caută de bătrânețe savurând zilnicele plimbări pe litoralul Constanței.
Cantacuzinii și-au atins apogeul în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când domnia lui Șerban Cantacuzino a marcat victoria lor în dauna rivalilor Băleni. Toți cei cinci frați ai lui Șerban au deținut mari dregătorii, fapt fără precedent în istoria țării. Dintre ei, se remarcă marele cărturar Constantin Cantacuzino, care și-a pus amprenta asupra politicii externe a statului în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Scurta domnie a lui Ștefan Cantacuzino, curmată în anul 1716 de otomani, a fost ultima domnie a unui principe local înaintea instaurării domniilor fanariote în Principatele Române.
