„M-am instalat cu stoicism, dar nu fără melancolie, în această cutie pătrată, cu ceva paie la picioare, și făcându-mi spetează din cele două bagaje ale mele, care erau, din fericire, din piele rusească și deci nu foarte tari. Și, mână, vizitiu! Iată-ne plecați.”
În urma demersurilor istoricului francez Abdolonyme Ubicini, făcute la cererea lui Vasile Alecsandri, Édouard Grenier (20 iunie 1819 – 4 decembrie 1901) a acceptat funcția de secretar personal al domnitorului Grigore Alexandru Ghica. Astfel, în prima lună a anului 1855, diplomatul francez a ajuns în Moldova după o lungă și istovitoare călătorie.
A îndeplinit funcția respectivă aproape doi ani, până la sfârșitul celei de-a doua domnii a lui Grigore Ghica, în 1856. S-a reîntors apoi la Paris și, după mulți ani, a publicat En Moldavie 1855 – 1856. Volumul a apărut la Besançon, în 1894, în numai zece exemplare, pentru a fi citit exclusiv de prieteni și numai după moartea autorului.
În seria Călători străini despre Țările Române, a fost inclus un fragment din acest volum, tradus, cum se menționează, din limba franceză din exemplarul păstrat în Biblioteca Națională a Franței.
„Dacă nu ai trăsura ta de poștă, trebuie să te mulțumești cu căruța țării. Căruța este, pur și simplu, o caretă din lemn, numai din lemn, nimic decât lemn. Nu are nici măcar cuie de fier, cu atât mai puțin arcuri din oțel. Nu are capotă, nu are nimic pentru a te feri de zăpadă, ploaie și soare.” | Căruță de poștă moldovenească / Gravură de John Clarck
„…dar nu ajunsesem la capătul chinurilor”
La 16 ianuarie 1855, în plină iarnă, diplomatul francez Édouard Grenier ajunge la Cernăuți, în drumul lui spre Iași. Despre lunga lui călătorie din Franța în Moldova, Grenier a scris:
În ciuda rigorilor anotimpului, stării proaste a drumurilor și durerilor mele lombare, am ajuns totuși teferi și nevătămați la Cernăuți, capitala Bucovinei, la miezul nopții, pe jumătate înghețați. Am dormit aici câteva ore, dar nu ajunsesem la capătul chinurilor.
„M-am instalat cu stoicism, dar nu fără melancolie, în această cutie pătrată”
La frontiera cu Moldova, l-a așteptat „un alt supliciu”:
Dacă nu ai trăsura ta de poștă, trebuie să te mulțumești cu căruța țării. Căruța este, pur și simplu, o caretă din lemn, numai din lemn, nimic decât lemn. Nu are nici măcar cuie de fier, cu atât mai puțin arcuri din oțel. Nu are capotă, nu are nimic pentru a te feri de zăpadă, ploaie și soare.
M-am instalat cu stoicism, dar nu fără melancolie, în această cutie pătrată, cu ceva paie la picioare, și făcându-mi spetează din cele două bagaje ale mele, care erau, din fericire, din piele rusească și deci nu foarte tari. Și, mână, vizitiu! Iată-ne plecați.
„În Moldova, surugiii fac drumurile, nu inginerii”
Mulți călători străini în veacul al XVIII-lea, zdruncinați în asemenea căruțe pe drumuri din Moldova și Țara Românească, au scris apoi cu umor și ironie despre experiențele lor. Édouard Grenier a povestit:
Trebuia să mă țin cu amândouă mâinile pentru a rezista la mișcările vehiculului și ale cailor. Caii sunt mici și urâți, dar excelenți, iar surugiii și mai și. Nimic nu-i oprește.
Drumul este groaznic sau, mai curând, nu este. Exisă o serie de făgașe, care dau, de la distanță, iluzia unui drum și care urmează albiile râurilor sau poalele dealurilor. Când această urmă este impracticabilă, căci hârtoapele sunt uneori adânci, se improvizează o nouă dâră alături, mai sus sau mai jos de cea veche, în funcție de natura terenului, și aceasta devine drum o vreme, până când ești obligat să o schimbi. Am numărat deodată șapte dintre aceste drumuri, vechi sau noi, suprapuse unele peste altele, la jumătatea coastei unui munte.
Terenul este atât de puțin prețuit, că e folosit după bunul plac; și surugiii nu fac excepție.
Mai mult, aș spune eu în glumă, în Moldova, surugiii fac drumurile, nu inginerii. Vorbesc despre acum treizeci de ani, să nu uităm. Să sperăm că asta s-a schimbat.
Amintea un detaliu „curios”: „Nu am trecut niciodată pe poduri, din motive temeinice, atât de șubrezite sunt”.
„În ciuda căruței sau datorită ei?”
„Astfel am ajuns frânt de oboseală la Botoșani”, unde un boier, înștiințat de sosirea lui, i-a oferit „ospitaliate cu amabilitate”: „Nimic mai simplu, de altminteri. S-a instalat un pat pe un divan din salon, iată dormitorul!” De la Botoșani, călătoria francezului a continuat:
A doua zi m-am urcat în căruța mea și am ajuns duminică, 28 ianuarie, seara, la Iași, fericit să-mi ating, în sfârșit, țelul călătoriei.
Chinuitoarea călătorie se pare totuși că i-a priit cumva: „Ceea ce e mai de mirare, am ajuns aproape vindecat de durerile lombare. În ciuda căruței sau datorită ei? Nu știu.”
„Înfățișarea lui este încântătoare”
Ziua următoare, în 29 ianuarie, scria Édouard Grenier, „prima grijă” a fost să-l anunțe de sosirea lui la Iași pe Vasile Alecsandri (21 iulie 1821 – 22 august 1890). De la Grenier a rămas și o descriere a poetului și diplomatului Vasile Alecsandri. Acesta a fost „unul dintre cei mai dragi prieteni ai francezului”, pentru care a avut întotdeauna sentimente de simpatie și admirație, mărturisite delicat și în această prezentare:
A venit îndată să mă vadă. Înfățișarea lui este încântătoare. Este un om de vârsta mea, aproape de talia mea, cu fruntea pleșuvă ca și mine, cu o cunună de păr deja grizonat, foarte distins ca maniere și ținută; ochi blânzi și adânci sub sprâncene late, ca ale lui Molière, o gură surâzătoare cu o mustață groasă tăiată en brosse, care îi dădea un aer aparent de tânăr colonel, dar care, la primul surâs, a descoperit frumoșii dinți albi.
În ciuda liniei cam dure a mustății și sprâncenelor, voioșia și delicatețea surâsului luminau pe neașteptate această amabilă și inteligentă fizionomie.
Cred că, de la prima privire, am fost amândoi cuprinși de o afecțiune reciprocă. Pentru ce prietenia nu ar avea, și ea, surprizele ei (în original, ses coups de foudre)? Se poate numi simpatie? Timpul nu a dezmințit această primă impresie. Mai degrabă, ea a crescut cu trecerea anilor; ea durează și va dura atât cât noi, nu-i așa, dragă Vasile?
La 30 ianuarie 1855, Édouard Grenier și Vasile Alecsandri, „amabilul meu ghid”, au mers la palat, unde francezul l-a întâlnit prima dată pe principele Grigore Ghica și i-a cunoscut numeroasa familie – a fost căsătorit de trei ori și a avut opt copii.
MIRA KALIANI
