În fondul Sfatul Ţării de la Arhiva Naţională a R. Moldova, se păstrează un autograf foarte important. Este o scurtă biografie, scrisă de Teodosie Cojocaru, probabil la sugestia celor din cancelaria Sfatului Ţării. Nuanţele biografice sunt extrem de interesante şi semnificative. La momentul când le scria, rememorându-şi destinul, purta pe umeri epoleţi de colonel…
„Date biografice
Teodosie P. Cojocaru
Sunt născut în ziua de 3 mai 1879 în comuna Bubuieci, plasa Mereni, jud. Chişinău.
Tatăl meu, Petre Cojocariu, zis Răbegiu, a fost din aceeaşi comună, mama mea Soannci, născută Bivolariu, a fost din Chişinău. Amândoi părinţii mei sunt de origine români. Părinţii mei, neavând pământ propriu, s-au ocupat cu creşterea oilor, trăgându-se această ocupaţiune de la strămoşii mei. Tatăl meu murind când eu aveam 3 ani, toată familia noastră, lichidând avuţia sa în Bubuieci, s-a mutat în regiunea oraşului Chişinău, Valea Dicescu, unde eu, până la 19 ani, m-am ocupat cu agri- şi viticultura, şi pe urmă am intrat în armata rusă, neavând mijloace de a face studii superioare după ce am terminat: 1) şcoala elementară bisericească pe lângă Seminarul Teologic din Chişinău şi 2) şcoala medie nr.1 din Chişinău.
În armata rusă, am făcut şcoala militară din Odesa.
Am luat parte la războaiele din 1904-1905 şi 1914-1918.
În tinerime, am intrat în contact cu revoluţionarii ruşi din Chişinău (doctor Doroşevski, Globa ş.a.) – din cauza acestei atingeri cu ei, am fost permutat în Tiraspol sub pretext că în regimentul 53 din Chişinău sunt mai mulţi moldoveni decât se cădea (3).
Fiind pe Frontul de Nord, eu n-am luat parte la revoluţia rusă, însă, în aprilie 1917, m-am înscris în Partidul Naţional din Chişinău.
Când s-a început descompunerea armatei ruse, eu am părăsit frontul şi am venit în Chişinău. Aici, văzând că mişcarea naţională e foarte slabă din cauza lipsei de intelectuali naţionalişti, eu m-am hotărât să dau ajutorul meu. La 20 iunie 1917, eu am intrat în Comitetul Central Militar Moldovenesc şi am luat parte la toată activitatea lui până la 1 noiembrie 1917, când am intrat în Sfatul Ţării. Direcţiunea generală a activităţii a fost: să intrăm în deplinul contact cu masele inerte ale poporului moldovenesc, ideile şi scopurile noastre naţionale să pătrundă în adâncul acestor mase, imediata organizare a tuturor păturilor şi forţelor moldoveneşti, susţinerea altor naţiuni pentru a lupta cu Imperiul Rus.
Lupta cu duşmanii mişcării naţionale să fie îndreptată aşa ca să nu fim atacaţi în perioada de organizare, amânând astfel lupta definitivă la momentul când vom fi pregătiţi.
Îndeplinind mai multe însărcinări din partea Comitetului Central, eu am luat parte ca reprezentantul acestui comitet:
1) la adunarea generală a ţăranilor din Basarabia în august 1917, în Chişinău;
2) la adunările tuturor partidelor din Basarabia pentru înfiinţarea Sfatului Ţării (iulie-august 1917);
3) la adunarea generală a tuturor comitetelor ţărăneşti din Basarabia, în septembrie 1917, când s-a votat prima rezoluţie pentru imediata convocare a Sf. Ţării;
4) la congresul general militar moldovenesc, în octombrie 1917, când s-a proclamat autonomia;
5) am condus propaganda naţională în Basarabia, organizând cursuri şi Institutul de Comisari de Plasă şi Regionali;
6) am condus propaganda pentru izvodul nr.13 moldovenesc la alegerile în Duma oraşului Chişinău pe baza votului universal (august 1917).
În Sfatul Ţării, am fost deputat ales de Comitetul Ţărănesc Basarabean.
Am fost ales de Sfatul Ţării membru în Sfatul Directorilor şi numit director militar.
În timpul Republicii Moldoveneşti, în conformitate cu propunerea Blocului Moldovenesc, am fost numit şef de stat major al Ministerului de Război.
Semnat Teodosie P. Cojocaru ”
(ANRM, fond 727, inv.2, dosarul 76)
Destinul, de fapt, este ca o carte de joc. Pe de o parte se vede o imagine, iar pe cealaltă – necunoscutul, incertitudinea.
A fost arestat în luna iulie a anului 1940. Motivul pentru care nu s-a refugiat rămâne o enigmă. Se prea poate că n-a reuşit să plece din lipsă de mijloace de transport, sau poate, având nostalgia Rusiei de odinioară, a hotărât să rămână să-i aştepte pe „eliberatori”, aşa cum s-au păcălit mii de basarabeni. Cu atât mai mult că presa, politicienii îi clasificau adeseori pe basarabeni drept potenţiali bolşevici. Era curios să vadă cum arată nişte bolşevici adevăraţi. Şi nu numai că a reuşit să-i vadă la chip, să se convingă că din ruşii democraţi de odinioară n-a rămas nici umbra, dar a gustat din plin paharul tragic al omului nimerit în odioasa lor maşină de distrugere a personalităţii, a omului.
La 6 august 1940, la orele 2 noaptea, a fost chemat din celulă şi dus la interogatoriu. La acea oră târzie, anchetatorul Terebilo ardea de nerăbdare să afle amănunte despre Unirea Basarabiei cu România. Am scris anterior şi voi scrie de fiecare dată, atunci când va fi vorba despre procesele-verbale întocmite în camerele de anchetă, care erau şi camere de tortură ale NKVD-ului, că descifrarea acestor materiale trebuie făcută atent, deoarece anchetatorul era în drept să scrie orice aberaţie, iar omul umilit şi bătut era, pur şi simplu, silit să semneze. Dacă nu accepta să facă acest lucru, anchetatorul presupun, putea să mâzgălească singur o semnătură, fiindcă, după părerea lor, „paguba” nu era prea mare . . .
Î: – Aţi fost primul director general al Departamentului Militar al Basarabiei autonome. Aşa este?
R: – Da, într-adevăr, am fost director general al Departamentului de Război al Basarabiei autonome.
Î:- Înseamnă că, în 1918, aţi luat parte activă la ruperea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi alipirea ei la România. Confirmaţi aceasta?
R:- Da , confirm. Participarea mea la ruperea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi la alipirea ei la România s-a manifestat prin faptul că, până la acel moment, eu am participat activ la mişcarea naţională pentru o Basarabie autonomă.
. . .Î: – Expuneţi în detalii cum s-au făcut ruperea Basarabiei de Rusia Sovietică şi alipirea ei la România.
R: – În 1917, la Chişinău, s-a format „Comitetul Militar Moldovenesc Central”, iniţiatorii creării căruia erau membrii unei organizaţii militare de pe frontul român, în frunte cu subofiţerul Pântea Gherman, ştabs-capitanul Varzare, Cernei şi Crihan – subofiţeri. Erau cu ei şi reprezentanţi ai maselor soldăţeşti, dar să-i numesc pe nume nu pot, deoarece nu-i ţin minte. Toţi cei enumeraţi mai sus au avut iniţiativa de a crea „Comitetul Central Militar Moldovenesc”.
Componenţa „Comitetului Militar Moldovenesc” se completa cu noi membri.
Activitatea iniţială a Comitetului se reducea la propaganda pentru autonomia Basarabiei. În acest scop, în afară de propaganda orală pentru autonomia Basarabiei, era dusă şi prin presă-gazeta Soldatul moldovan, care era editată de Tudor Gheorghe – căpitan al armatei ruse, în serviciul rusesc, poet-scriitor, naţionalist basarabean, Tudor Gheorghe făcea parte şi din componenţa „Comitetului Militar Moldovenesc”, care şi susţinea financiar editarea ziarului. În „Comitetul Militar Moldovenesc Central” am fost cooptat şi eu în calitate de membru. Prin intermediul lui Cernei, am făcut cunoştinţă cu Pântea şi Varzare şi alţii. După ce, la o şedinţă, mi-am propus serviciile, am fost inclus în componenţa „Comitetului Militar Central”.
În afara „Comitetului Militar Central”, la Chişinău activa „Partidul Naţional” unde intrau Halippa, Herţa, Ciugurean, Gurie – călugăr, ulterior ajuns mitropolit al Basarabiei ş.a.
În scopul lărgirii propagandei pentru crearea Basarabiei autonome şi independente, la Chişinău, au avut loc o serie de congrese: ţărănesc, învăţătoresc, al preoţimii revoluţionare.
În luna octombrie 1917, au sosit la Chişinău – de la Odesa şi de pe frontul român – un grup de 12-13 ofiţeri. Din rândul lor, s-au remarcat prin activism naţionaliştii basarabeni – Buzdugan – soldat, ulterior ministru în Guvernul Român; Ţanţa Vasili, Pascaluţa Ion – subofiţeri; Gaina – soldat – românofili. Atunci a sosit de la Odesa în fruntea unei delegaţii căpitanul Catelli, din partea organizaţiei militare odesite, care, demonstrativ, duceau o propagandă românească. Grupul enumerat ducea o propagandă împotriva „Comitetului Moldovenesc Militar Central” din cauza legăturii lui cu bolşevicii, adică cu Sovietul Muncitorilor şi al Soldaţilor Deputaţi. Ei au acaparat influenţa în comitet şi, împreună cu el, au dus politica şovinismului naţionalist deschis împotriva existentului Soviet al Muncitorilor şi Soldaţilor Deputaţi şi împotriva Rusiei Sovietice.
Sub presiunea grupărilor naţionaliste, „Comitetul Moldovenesc Militar Central” a luat decizia de a trimite la Statul Major al Comandamentului General al lui Kerenski o delegaţie în componenţa: Pascaluţa, Pântea şi colonelul Furtună, punându-le misiunea de a obţine de la ei aprobarea pentru convocarea unui congres, care ar putea rezolva destinul Basarabiei, organizându-i autonomia. Odată cu reîntoarcerea acestei delegaţii, care a primit aprobarea lui Kerenski pentru formarea unei autonomii în Basarabia, la 20 octombrie 1917, la Chişinău, şi-a ţinut lucrările Congresul Militar, care era de aceeaşi părere cu Kerenski în lupta împotriva bolşevicilor şi a declarat Basarabia autonomă, alegând 42 de deputaţi pentru formarea unui centru naţionalist numit Sfatul Ţării, adică Sovet Strany.
Personal eu, Cojocaru, am participat activ la lucrările Congresului Militar, fiind membru al „Comitetului Militar Moldovenesc”. Candidatura mea a fost propusă pentru „Sfatul Ţării”, dar în el eu am fost ales din partea grupului ţărănesc autonom şi am stat pe poziţiile Basarabiei autonome şi independente – cu o conducere burghezo-democratică.
…Toţi deputaţii din partea organizaţiilor militare au organizat în „Sfatul Ţării” un grup de iniţiativă numit „Blocul Moldovenesc”, care ocupa o poziţie pronunţat naţionalistă, îndreptată împotriva sovietelor locale ale deputaţilor din partea muncitorilor şi soldaţilor. Acest grup de iniţiativă, mai târziu fuzionând cu deputaţii Partidului Ţărănesc şi cu deputaţii minorităţilor naţionale, au organizat „blocul moldovenesc contrarevoluţionar”, îndreptat împotriva Sovietului Deputaţilor din partea Muncitorilor şi Ţăranilor, având ca scop final dezlipirea Basarabiei de Rusia Sovietică şi alipirea ei la România. La activitatea acestui bloc contrarevoluţionar, eu am participat până în luna noiembrie 1917, mai târziu, m-am îmbolnăvit şi am ieşit din componenţa lui.
Activitatea lui Teodosie Cojocaru în postură de rezervist a durat până în 1930, an după care s-a retras din activitatea politică.
Decepţiile lui politice au rădăcini mai adânci, fiind legate încă de perioada 1919-1920, când a fost numit primar al Chişinăului, post în care nu s-a aflat prea mult timp, din care cauză n-a izbutit să facă ceva durabil, care ar fi rămas în memoria orăşenilor.
Mai târziu, s-a împăcat cu funcţii şi activităţi mai modeste, care făceau uz de bunul lui nume şi de autoritatea de persoană incoruptibilă. A făcut parte din grupul de cenzori al Băncii Basarabiei, a fost membru al delegaţiei permanente a Consiliului Judeţean Lăpuşna.
N-a rezistat tuturor umilirilor la care l-au supus anchetatorii-călăi care, pe lângă faptul că-l ţineau noaptea la interogatoriu, iar ziua nu-i permiteau să doarmă ca să-i macine mai repede voinţa, scriau în numele lui în procesele-verbale, punându-l să semneze tot felul de născociri de-ale lor, ştiind prea bine că el nu are altă alternativă.
N-a mai ajuns să vadă cum îi va decide soarta „troica” bolşevică. A murit în închisoarea nr.1 din Chişinău la 23 ianuarie 1941.
În „Albumul Basarabiei” (Chişinău, 1933), Gheorghe Andronache reproduce o scurtă notă biografică a lui Teodosie Cojocaru, pe care o încheie cu unele date despre generalul Constantin Brăiescu, care l-a înlocuit la postul de ministru de Război.
Mai mulţi autori au confundat informaţia, şi de la un timp, în diferite ediţii scrie că Teodosie Cojocaru a decedat în 1927 şi, cu acea ocazie, au fost organizate funeralii naţionale. Anul 1927 e anul decesului lui C. Brăiescu.
Acei autori greşesc. În acel moment, Teodosie Cojocaru era bine sănătos şi avea să moară abia peste 13 ani. De funeralii naţionale aşa şi n-a mai avut parte…
