Un lider al dreptei sau un lider național?

Problema „unificării forțelor de dreapta” reapare în fiecare campanie electorală, de la 1990 încoace. De mai bine de zece ani urmăresc evoluțiile și involuțiile, înălțările și prăbușirile unor lideri și partide politice din R. Moldova, fapt ce-mi dă dreptul la un punct de vedere propriu asupra acestei chestiuni. Bineînțeles, un punct de vedere subiectiv, dar care nu trebuie răsplătit cu supărări, ci cu respectul pe care-l merită orice punct de vedere subiectiv, lansat într-un circuit democratic de idei.

Prima mea concluzie e că în R. Moldova nu există o mișcare de dreapta propriu-zisă, închegată doctrinar și organizatoric. La noi se autodeclară de dreapta partide care nici n-au doctrine, iar ceea ce ele numesc „doctrine” sunt în realitate niște principii confuze, eclectice, de multe ori de natură stângistă. Tradițional, se vorbește despre „trei partide parlamentare de dreapta”: PPCD (fostul FPCD), PFD și PRSM. Într-o emisiune TV „Catalan”, politologul Mihai Cernenco se întreba retoric: care-i doctrina PRCM? Aceeași întrebare eu aș adresa-o și PFD-ului: dar care-i doctrina politică a acestui partid? Potrivit analiștilor politici de la noi, unicul partid doctrinar din R. Moldova cu principii circumscrise pe valorile Dreptei naționale clasice este Partidul Popular Creștin Democrat. (A se vedea în acest sens lucrarea istoricului Ion Șișcanu, „Împotmoliți în tranziție”, Chișinău, p.p.82-84). PRCM-ul, cu toate că cochetează cu niște principii naționale, rămâne în esență ceea ce a fost – o aripă „mai națională” a partidului agrarian. A fi însă „mai național” nu înseamnă deloc a fi și „de dreapta”; în toate țările există partide cu principii naționale, și chiar naționaliste, dar care împărtășesc idei de stânga. Partidul lui Ion Iliescu din România este mai naționalist decât Convenția lui Emil Constantinescu, dar este un partid de stânga. La noi s-a mers pe calea mistificării și vulgarizării până la absurd a valorilor Dreptei autentice și s-au autodeclarat „de dreapta” partide prin excelență social-democrate, de stânga numai pe motivul că au … recunoscut denumirea corectă a limbii noastre. Acesta e cazul PRCM. Dacă acest „criteriu doctrinar s-ar aplica, de exemplu, în aceeași Românie, apoi acolo toate partidele ar fi „de dreapta”, fiindcă acolo toate partidele recunosc „denumirea corectă” a limbii oficiale a Statului român…

Aproximativ așa stau lucrurile și în PFD. Însăși denumirea acestui partid este, sub aspect doctrinar, o absurditate de zile mari. Ce să însemne Partidul „forțelor democratice”, în condițiile când majoritatea partidelor se declară democratice, chiar și partidul agrarian conține în titulatura sa acest calificativ – Partidul Democrat Agrar? Denumirea acestui partid este una „polemică” și reflectă ambiția liderilor de atunci de a demonstra că anume în acest partid s-au adunat toate „forțele democratice” din Basarabia. Cu ce s-a terminat această ambiție s-a văzut și încă s-a mai vedea. Nu au nimic cu Dreapta tradițională clasică nici celelalte partiduțe și ligi creștine care-și revendică, gălăgios, un locușor în acest colț al spectrului politic, ele fiind prin excelență „partide ale muncii” sau „ligi femeiești” de stânga.

Anume în acest context trebuie examinată „problema” care ne frământă de zece ani – cea a „unificării forțelor de dreapta”. Dacă am face o delimitare clară și principială între „doctrinele” și „principiile” pe care le împărtășesc aceste trei partide, atunci lucrurile s-ar așeza la locul lor și astfel am spulbera unul din miturile care au făcut pe nedrept carieră în acest deceniu – mitul „rânzei moldovenești”, al „ambițiilor liderilor partidelor de dreapta”. Eu nu neg – există și „rânza moldovenească”, dar până la urmă nu ea stă în calea „unificării Dreptei”. Este prea simplu, prea primitiv chiar, să pui problema în acest mod. Divergențele dintre cei trei lideri ai acestor partide nu țin de caracterul lor: nu e vorba, desigur, că Snegur ar fi mofturos, Roșca – ambițios, iar Matei – orgolios. Divergențele dintre ei sunt, cred eu, de ordin principial, ele vizează în primul rând viziunile asupra evoluției strategice a statului R. Moldova. Aceste diferențe s-au văzut cel mai bine în timpul președinției lui Mircea Snegur când acesta, practic, a băgat R. Moldova în CSI. Ceea ce avem astăzi în planul „integrării europene” este rodul acelei politici prorusești, promovată de ex-președintele Snegur, actualmente „lider de dreapta” și aproape „unionist”. Astăzi această politică prorusească este continuată cu succes de „social-democratul” și „centristul” Petru Lucinschi. Dacă e să ne gândim nepărtinitor, spargerea Convenției Democrate din Moldova probează adevărul că nu e vorba de „ambiția liderilor”, care la un moment dat s-au îmbrățișat, iar apoi s-au certat, ci de divergențele ce depășesc sfera particularului și a subiectivului. Într-un cuvânt, nu e vorba că acești lideri nu încap într-o singură barcă din pricina „rânzei”. De ce nu înțelegem că ei se află în bărci diferite?

Ceea ce avem astăzi în planul „neunificării forțelor de dreapta” este un proces obiectiv, desigur chinuitor și păgubos, dar obiectiv! De constituire și cristalizare a sistemului politic moldovean. Dorim cu toți ca acest proces să se încheie cât mai repede, dar dorința noastră contează prea puțin: fiecare părinte dorește ca odrasla lui să crească cât mai repede mare, dar încă nimănui nu i-a venit în cap s-o apuce de păr și s-o tragă în sus… Sau s-o acuze că-i mofturoasă, ambițioasă, orgolioasă etc. și nu vrea să crească mai repede.

Aceasta, neîndoios, nu înseamnă că așa-zisele „forțe de dreapta” trebuie să se afle într-un permanent război pustiitor. Trebuie căutate principii și platforme care le-ar uni, dar fără a le afecta identitatea. Iată de ce, mi se pare că ideea „unificării partidelor de dreapta” trebuie abandonată în forma în care ea se pune, abandonată în favoarea unei alte idei, mai realiste și mai productive: cea a unificării forțelor naționale și democratice. În sânul acestei idei și-ar găsi loc și Snegur, și Roșca, și Matei, și de ce nu? Și alți lideri care azi nu fac parte din „forțele de dreapta”. Și dacă e vorba de „o candidatură unică” pentru viitoarele alegeri prezidențiale, ea nu trebuie căutată în „sânul forțelor de dreapta”, pentru că nu va fi găsită. Nu am pus niciodată pariuri politice, dar acum pot să pun și sunt sigur că voi câștiga pariul cu mult înainte de primul tur. De ce să ne automințim în fiecare campanie electorală? Oare nu e clar că, deocamdată, oricât de mult am dori. „Dreapta” nu va putea înainta un candidat unic, iar dacă, printr-un miracol, ar reuși acest lucru, nu va câștiga prezidențialele din acest an?

Când vorbesc de „unificarea forțelor naționale și democratice”, mă refer nu numai la moldovenii care-și recunosc identitatea românească, dar și la moldovenii care nu se consideră români, dar și la ucrainenii, rușii, găgăuzii, bulgarii – la toți cetățenii, acestui stat cărora le sunt apropiate valorile naționale și democratice. În condițiile de astăzi, unica valoare națională și democratică ce ar putea să coaguleze societatea în jurul unui lider național este reorientarea clară și univocă a R. Moldova spre valorile europene și euroatlantice.

Dacă, deocamdată, acest unic lider național nu va putea fi identificat, înseamnă că vom repeta scenariul nedorit și păgubos când fiecare „partid de dreapta” își va înainta în acest an propriul candidat la alegerile prezidențiale. Da, scenariul e păgubos și nedorit, dar el reflectă obiectiv etapa la care se află azi procesul de cristalizare și unificare a sistemului nostru politic.