Un moldovean pleacă să moară în Siberia

„Отняли мое детство! (Mi-au furat copilăria – tr.a.) Să nu dea Dumnezeu să tragă cineva ceea ce am tras noi. Acum numai noi doi am rămas. O murit toţi. Dar noi am fost necăjiţi, ne-o călit viaţa. Am venit înaintea morţii să mă iert cu soră-mea şi mă duc. Poate eu oi muri primul, poate ea, Domnul ştie. Dar pe copiii iştia prima dată i-am văzut”, îmi spune Vichentie Guzun şi arată încordat spre nepoţii surorii sale. I-a cunoscut abia acum, la cei 80 de ani ai săi, după care Siberia îl va înghiţi din nou şi… pentru totdeauna. De 25 de ani, el n-a mai dat pe acasă, iar acum trebuie să plece cât mai iute înapoi – paşaportul rusesc îi permite să se afle în Patria sa doar 90 de zile…

Când am ajuns în gospodăria lui Vasile şi Lidia Ignat din Marcăuţi, Dubăsari, prin curte mişunau tot felul de oameni şi un tânăr cu Che Gevara pe tricou. Unii trăiau aici, alţii veniseră ca la muzeu, ca să-l vadă pe moşul din Siberia, care era dus la fântână… M-am aşezat şi eu pe marginea unei căruţe, imaginându-mi cum se deschide alene poarta şi intră un bătrân slăbit, în cârjă şi cu o barbă albă ca zăpezile Siberiei. De aceea, nici n-am atras atenţia la bărbatul care a intrat în curte, cu un bidon de 20 de litri plin cu apă.

„Eram goi, după foamete şi război…”

Un cuvânt în rusă, altul în română. Aşa vorbeşte acum Vichentie Guzun, cel care a făcut pipi pe el în noaptea de Sf. Petru şi Pavel a anului 1949, când a fost ridicat în Siberia. Pe atunci nu înţelegea nicio iotă ruseşte şi credea că soldaţii îi vor duce pe şleah, unde îi vor ucide. „O venit pe la patru noaptea, eu cu mama dormeam. Soră-mea Lida era la altă soră, dar au adus-o şi pe ea. Nu spuneau nimic – doar un soldat rus dădea din cap a mirare că ne iau şi pe noi… Că eram goi, după foamete şi război…”. În timp ce vorbesc cu moşul, soră-sa, Lidia, îşi trage un scaun alături şi se lipeşte de el. Cu o privire limpede, de sfântă, abia îşi stăpâneşte lacrimile: „Eram la o soră, în deal, când a venit după mine, noaptea, fostul brigadier şi a zis: „Haidem acasă”. Soră-mea zicea să fug, dar poliţariu m-a apucat de mână şi până acasă m-o dus. Din urmă mergea maşina. Acasă, frate-meu şedea pe cuptor. Voia să se ducă afară şi chiar acolo s-o dus… Mama plângea şi zicea: „Cu ce să ne îmbrăcăm?”. Era şi predsedateli soveta, da acela de-amu o zdohnit”. Femeia tace, dar moşul o justifică: „Da, o zdohnit. Dumnezeu le vede pe toate!”.

„La ruşi, trebuia să lucrezi ca boul”

Moşul trăieşte printre ruşi şi-i respectă, dar are o altă părere despre cei care i-au distrus copilăria. Îmi spune că predsedateliu, cel care „a zdohnit”, a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că i-a dat ruşilor ca pe oameni bogaţi, ca pe culaci. „În 1939, ruşii ne-au luat cele 15 hectare de pământ gata semănat. Ş-anti o venit românii, care ne-au dat înapoi pământul. Dar iar au venit ruşii, ne-au luat până şi via şi le-au dat colhozului. Şi nu mai aveam nimic… Dar ne-au suit în teliacii vagon, ştii ce-i aista? Şi ne-au dus în Siberia”. Ştiu ce-i asta, e vagon de transportat vitele… Vichentie avea atunci 14 ani, iar Lidia – 12. Cu zece ani înainte, aceşti copii îşi pierduseră tatăl. „Până a veni ruşii, în 1939, l-o paralizat şi o şi murit. Am rămas cu sora mai mică şi mama. Noi eram mulţi fraţi şi surori, dar numai pe noi ne-au luat”, îşi aminteşte moşul.

În vagonul acela, adaugă soră-sa, era „mult nărod, vreo 60 de familii, şi o cadă de apă, din care beam, de parcă eram boi…”. Pe drum, li se dădea câte o franzeluţă de orz odată la trei zile, însă nimeni nu se gândea la foame, ci la moarte. „Credeam că ne duc să ne ucidă”, punctează moşul. Drumul a durat o lună întreagă. „Ne-au scoborât la capătul lumii. Pe noi ne-au dus în satul Kamaria din regiunea Altai, unde ne-au pus să lucrăm zi şi noapte”, ne spune Lidia Ignat. „La ruşi, trebuia să lucrezi ca boul. O dat jiţăii afară din colhoz şi, în locul lor, ne-au băgat pe noi, vreo 19 familii”, precizează frate-său.

„Acum porcii mănâncă mai bine…”

Când o întreb despre hainele şi mâncarea Siberiei, Lidia Ignat plânge ca un prunc: „Mama ne spunea că a tras sapa toată viaţa, ca să ajungem acum flămânzi şi rufoşi. Ea şi-a croit o fustă dintr-un ţol şi o coftă dintr-o veretcă. Parcă era ţigancă… Dar eu eram cu pielea…”. De mâncat, mâncau resturi. „Acum porcii mănâncă mai bine decât noi atunci. Până la Hruşciov n-am văzut cum arată banul, nici pâinea”, adaugă moş Vichentie. Totuşi, la acea vreme, omul nostru trecuse printr-un eveniment extrem de important – în 1953, s-a căsătorit cu o nemţoaică deportată, pe nume Polina, care nu mai este printre noi, dar care i-a lăsat patru copii… „Patru ani am fost văcar, ne explică Vichentie, şi pentru o zi muncită ne dădeau câte 200-300 grame de pâine. Din asta ne hrăneam cu toţii…”. Lidia a muncit la porci. A lucrat ca roaba, pentru ea şi pentru mamă-sa care, fiind bătrână, nu mai avea puteri. A înfruntat şi replicile batjocoritoare ale băştinaşilor: „Apoi ne-au mutat la o babă drăcoasă. Lucram din răsputeri, iar ruşii ziceau că suntem proşti şi că trebuim duşi mai la nord, unde-i mai frig şi unde nimeni nu vrea să lucreze”.

În ziua morţii lui Stalin, Lidia a plâns – „eram copii şi ne părea rău” -, iar Vichentie înflorea de bucurie: „Şi eu eram în club, dar m-am ascuns cu alţi moldoveni după sobă şi băteam din palme, ca să nu ne audă ruşii”. Moartea dictatorului a eliberat-o mai întâi pe mama lor. „Nu le mai trebuiau babe, ci tineri care să lucreze. I-o dat mamei o spravkă şi au lăsat-o să plece. Apoi o plecat soră-mea”. „Înainte de a veni acasă, mi-au dau un migdal şi o bucăţică de carneţel pentru că am muncit bine. Eu nu ştiam unde să viu şi ce să fac şi m-o adus până acasă un om din Trebujeni, eliberat şi el”, explică Lidia Ignat.

„Vanea s-a născut acasă…”

Cu toate acestea, primul s-a întors acasă Vichentie. Într-o zi a anului 1954, a fost trimis, cu alţi deportaţi, la gară, ca să încarce vagoanele cu grâu. Mai era acolo un moldovean, căruia Vichentie i-a sugerat: „Hai să mergem să vedem Moldavia!”. Zis şi făcut – au fugit. Vichentie a tras la una din surorile sale, unde a stat vreo lună. „Când mă găteam să mă întorc, dimineaţă tare, a venit un miliţioner şi m-o luat. „Fa lele, i-am spus surorii, mă rog de mă iartă, mă duc la catalaşkă…”. Mi-o dat trei ani de puşcărie pentru că am venit să-mi văd fraţii. M-o eliberat mai repede şi m-am întors în Siberia peste un an…”.

Condiţia primordială pentru eliberarea din deportare prevedea ca fiecare persoană să se oblige, în scris, că nu va încerca să-şi obţină drepturile asupra propriei case. Dar socoteala din Siberia nu se potriveşte întotdeauna cu realitatea din Moldova. Întoarsă la Marcăuţi, Lidia şi-a găsit casa în mâini străine, iar pe mamă-sa – la una dintre surorile sale. S-au sfătuit şi au decis să lupte pentru a-şi obţine casa, ceea ce a stârnit mânia autorităţilor locale. „Mai era unul la noi, care tot o zdohnit, şi vroia să ne ridice iarăşi în Siberia. Ne-o luat la miliţie, ne-o speriat şi ne-am lăsat bătute…”. Pe urmă, în casa lor, au făcut şcoală, apoi maternitate. Apropo, ulterior, Vichentie a adus-o pe Polina din Siberia special ca să nască aici. „I-am zis nemţoaicei mele: „Hai, fa, acasă, să naşti acolo, în casa părinţilor mei”. I-am pus numele băieţelului Vanea, după numele tatei. Pe urmă golanii ne-au distrus casa. Nu mai e nimic acolo”. El ar fi vrut să rămână în Moldova, însă Polina era împotrivă. Femeia motiva că în Siberia viaţa e mai uşoară şi e mai puţin de lucru…

„Am venit să ne vedem înainte de moarte”

Nu s-a mai întors acasă de 25 de ani. În Siberia îi sunt copiii, nepoţii, dar şi Polina, înmormântată în pământuri de gheaţă. Astăzi, e singurul moldovean din satul Svetla din regiunea Altai. Vorbeşte doar rusa, dar nu poate uita româna. „Gândesc în limba pe care mi-o dat-o ţara şi părinţii mei. Uneori ies afară şi grăiesc, cu mine însumi, în limba mea. M-am obişnuit şi cu frigul. Dacă la început îmi plesnea carnea de pe nas, ca la şarpe, acum rezist”.

Vichentie Guzun a venit în Moldova, ca să se despartă de ai săi, înainte de moarte. Ca cetăţean al Rusiei, nu are dreptul să se reţină aici. „O rămas şi la mine atâtica de trăit, şi la soră-mea. Am venit să ne vedem. Nu voi sta mult, că mă citesc ca grajdanin Rossii – 90 de zile şi pleacă acasă. …”. Discuţia ne este întreruptă de unul dintre nepoţeii surorii sale, care anunţă că se duce după cal. Moşul sare ars: „Stai, eu vreau să aduc calul!”. Îl rog pe copil să mai aştepte, la care moşul se întoarce şi-mi spune apăsat: „Pe altă soră mi-au ridicat-o în 1939, pe văru-meu – în 1940. Moşul meu zicea că s-a săturat de ruşi şi l-au legat de căruţă şi aşa l-o dus, până a murit… Tăţ’ o murit, tăţ’! Când o murit mama, nu-mi dădeau hârtie să vin şi am pomenit-o de la şapte mii de kilometri depărtare. Ultima dată când am văzut-o, în 1974, era bolnavă. O pus un şervet pe patul ei, o cană, două mere, un korobok de ţârnice, o pâine şi o zis: „Na, să mă pomeneşti”. Eu am prins a plânge… Mai mult n-am văzut-o. Ieri am fost pe la morminte şi m-am iertată-mă cu toţi…”.

„Diavolul o kikat!”

Îl întreb pe copilul, care-l trage de mânecă, ce ştie despre moş Vichentie şi el îmi spune senin: „Mâca mi-o zis că trăieşte în Rusia şi că l-au dus acolo ţiganii, după ce le-o furat din pod răsărita. M-aş duce cu el, dar n-am paşaport. Nu mă tem de frig, fiindcă pot să mă îmbrac mai bine”. Îl întreb cine-i Stalin. „O fost împăratul Rusiei. Era bun, da atunci o fost război…”, îmi răspunde. Îl las pe cal în aşteptare şi-i propun moşului să moară lângă mamă-sa. Nu e de acord: „Fumeia me! Nu vreau s-o lepăd singură acolo. Pământul e tot acela, Dumnezeu e tot acela. Amu m-oi duce şi nu mai vin. Asta-i voia Domnului. Mă rog de mă iartă, mă duc după cal”. Îmi întinde mâna şi… fuge. Un copil bătrân, rupt de acasă în copilărie, acum mulţi ani, alungat de acasă la bătrâneţe, fuge fericit, alături de un pici, de dorul unui cal… Uitasem: când l-am întrebat pe moş Vichentie despre comuniştii de astăzi, mi-a spus hotărât: „Diavolul trebuia să pice. Şi o kikat!”.

Acest material a fost realizat cu suportul Centrului de Investigaţii Jurnalistice