Apogeul activismului lor a coincis cu apogeul protestelor antiguvernamentale şi antiprezidenţiale din iarnă când, în urma unor manifestaţii-maraton, premierul PD-L Boc şi-a dat demisia, fiind înlocuit de M. R. Ungureanu. Atunci s-a văzut, poate pentru prima dată după independenţă în asemenea hal, discrepanţa dintre aderenţa politică a majorităţii moldovenilor şi a majorităţii celorlalţi români. Primii îşi rupeau cămaşa de pe ei pentru cei pe vremea cărora li s-au acordat cele mai multe cetăţenii, burse şi „sufletisme”, iar ceilalţi nu mai ştiau cum să facă să scape de „portocalii”, inclusiv de preşedintele Traian Băsescu.
Până aici toate bune şi frumoase. Moldovenii ştiu că sunt români şi acţionează ca atare, implicându-se în viaţa publică, preponderent politică din Ţară. Şi eu am susţinut mereu o implicare cât mai activă şi coerentă în viaţa cetăţii a moldovenilor, indiferent dacă aceştia au sau nu cetăţenie română (pentru că nu cetăţenia este măsura identităţii naţionale a unei populaţii peste care s-au mişcat graniţele fără a fi consultată vreodată). Tot eu am susţinut pronunţarea deschisă şi univocă privind chestiunile identitare ale moldovenilor, ceea ce nici până acum nu se face fără confuzii, injurii sau minciuni.
Una dintre confuziile la care mă refer ţine tocmai de asumarea existenţei unei naţiuni româneşti integre, fie şi imaginate pentru majoritatea moldovenilor, dar din care fac şi ei parte. Iar acest „a face parte” presupune a avea aceleaşi interese, aceleaşi aspiraţii, aceleaşi griji, aceleaşi frici, aceleaşi obiective ş.a.m.d. Mă întreb atunci, în ce măsură vor să facă parte din România de azi aderenţii la spaţiul românesc, împotrivindu-se voinţei a circa 70% din populaţia României care, la rândul ei, se împotriveşte PD-L-ului şi lui Traian Băsescu? Judecând după reacţii, nu prea-şi doresc să o facă. Şi atunci, oare Unirea din minţile noastre, aşa cum o percepeam în iarnă, mai este totuna cu Unirea din vară? Iarna nu-i ca vara, ştim.
Cu alte cuvinte, am impresia că ţara România este confundată de către românii ne-legaţi de viaţa statului România, cu un singur partid şi de un singur om: PD-L şi Traian Băsescu. De aici şi toate discordanţele. Nouă ni se pare că România înseamnă PD-L şi Băsescu, pentru că celelalte formaţiuni nu s-au remarcat prin mare lucru până acum, fie că a fost vorba de PNL, PSD sau mai noile UNPR, ICCD şi Noua Republică. Prin urmare, ne simţim ameninţaţi că România va redeveni ceea ce a fost înainte de aşa-zisa „epocă Băsescu” şi care a presupus câteva cetăţenii, de două ori mai puţine burse şi prea puţine „siropisme” (prea puţine pentru sufletul de poet al moldoveanului, în orice caz). Dar oare dacă ar dispărea această frică, ar mai protesta vreun moldovean împotriva adversarilor lui Băsescu? Şi care e faza, de fapt, cu aşteptările noastre? Am prefera noi să existe un partid-stat în România, precum exista acum câţiva ani PCRM la noi, sau ne-ar plăcea ca, totuşi, toate partidele importante din statul român să aibă o politică decentă şi corectă faţă de românii din jurul României, inclusiv faţă de cei moldoveni?
Eu cred cu tărie că anume aici stă cheia coerenţei discursurilor şi comportamentelor noastre, respectiv în asumarea faptică a promisiunilor de felul aceleia pe care a făcut-o Victor Ponta la Chişinău din numele USL: eficientizarea sistemului de recunoaştere a cetăţeniilor române pentru românii „des-cetăţeniţi”. Dar şi multe altele, care ar ţine de susţinerea logistică şi de infrastructură a celor 5000 de burse acordate anual, de stimularea schimburilor interumane, de cunoaştere, de susţinere a patrimoniului naţional românesc din stânga Prutului etc. Sunt lucruri care au fost începute şi care am încrederea că vor continua, indiferent dacă în următorii câţiva ani, mai mult din inerţie, noi tot vom scanda „Băsescu, te iubim!”, „Jos uzurpatorii!” şi alte asemenea drăgălăşenii pasionale.
Tudor Cojocariu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
