Unirea Moldovei cu Tara Românească, de la 24 ianuarie 1859. Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

In timpurile acelea au iesit la iveala personalitati ce au ramas inscrise pentru totdeauna in inimile noastre intre care in prim plan domnitorul „Unirii”, Alexandru Ioan Cuza. Despre acest mare roman s-a scris mult, dar nimeni atat de documentat precum istoricul de exceptie, academicianul A.D.Xenopol (1845-1920), in lucrarea sa mai putin cunoscuta publicului larg, „Domnia lui Cuza-Voda”. Consemnez un fragment din capitolul acestei lucrari ce analizeaza insusirile caracteriale ale domnitorului, cu lumini si umbre, asa cum au fost.

„… Cuza a domnit numai 7 ani, scurt rastimp din viata omeneasca si cand a fost ales era in varsta de 39 de ani, deci om format, in care se cristalizasera insusirile cele mai de seama ale caracterului sau. Sa le schitam, intrucat ne invoiesc in aceasta lucrare amintirile contemporanilor.

Mai intai ca fizic, Alexandru Cuza era „un barbat de statura mijlocie, insa aratos, cu o infatisare placuta si ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu putin ii ajuta in izbanzile sale diplomatice” (Bolintineanu, Viata lui Cuza –Voda, p. 40 Comp. p. 17[1]).

Cand il atingeai, niciodata nu-ti ramanea dator cu raspunsul. El era foarte sincer si prieten adevarat, dar si catre cine nu-i placea, se arata indata, caci nu stia sa se fatareasca. El nu iubea pompa si aratarile exterioare si facea foarte putin caz de ovatii si de sarbatori, pe care cele de mai multe ori stia ca sunt de comanda (asupra acestui punct vezi salutarea ce i-o facura taranii la 11 decembrie 1861 („Romanul”, 20 ianuarie 1862).

El nici nu avea nevoi prea mari; nu iubea luxul, masa si traiul sau erau cumpatate, avea insa mare placere pentru cai frumosi, cu toate ca nu era bun calaret. Intr-un grad inalt era dezvoltat la el simtamantul dreptatii, pe care o recunostea chiar si catre dusmanii sai. Asa cand apara pe mitropolitul Meletie, care era sa fie dat in judecata, pentru ca tagaduise legitimitatea adunarii din 1858, cand ceru sa se recunoasca printul Grigore M. Sturza de deputat in aceeasi adunare, cand anula in afacerea antreprizei soselei din Galati sechestrul pus pe averea lui Lascar Catargiu, care cu toate acestea devenise unul din dusmanii lui cei mai rostiti. (Vezi Decretul din 6 octombrie 1865, in Monitorul Oficial din 8 octombrie 1865).

Pe langa dreptate avea insa si o mare delicatete de simtaminte. Asupra acestui punct, domnul I. Zane spune, ca pe cand Bolintineanu, fostul ministru si prieten al lui Cuza, statea in casa parintelui d-lui Zane si era plin de datorii, pe langa ca era si greu bolnav, Cuza stiindu-l mandru, intrebuintase urmatorul mijloc pentru a-l face sa primeasca un ajutor. Pusese pe un negutator sa-i scrie, ca odata l-a inselat cu o suma de bani, dar mustrandu-l constiinta, i-o restituie (Scrisoarea d-lui Iuliu Zane catre A.D.Xenopol, publicata in Arhiva, XII, 1901, nr. 1-2. Vezi si Monitorul Oficial, 4 iunie 1892).

Cuza era apoi foarte mandru si nu pleca usor capul inaintea altuia. Inca din timpul parcalabiei lui, pe cand ostirile austriece ocupau Galatiul, soldatii nemti obisnuiau a face multe necuviinti. Cuza ceru de mai multe ori comandantului trupelor din Galati sa-si infraneze oamenii, la care i se raspundea tot cu glume. Intr-o zi el trimise o companie de soldati romani, ca sa prinda pe acei austrieci prin crasme si alte locuri publice, ii lega cot la cot si ii aduse la cazarma. Comandantul, pentru a nu pati si altadata o atare rusine, sau spre a nu fi nevoit a se opune cu putere si a varsa sange, lua masura de a pune soldatii sai la randuiala. Aceasta nota a caracterului lui Cuza va domina mai ales in politica lui exterioara. Cuza era un infocat nationalist si patriot, precum o dovedesc mai intai rasunatoarea lui demisie, apoi tinuta sa mandra si vrednica fata cu toate puterile, in tot timpul domniei lui tinta lui suprema fiind ridicarea politica a poporului sau, dupa cum dovedeste si dupa iesirea lui din domnie, refuzul sau de a intra in tara cu ajutorul baionetelor straine, cand Franta ii facu aceasta propunere (Dovezile se vor aduce in cursul expunerii).

Fata de clasele tarii, Cuza era un potrivnic al boierilor, un partizan declarat al poporului de jos si un luptator aprig si neobosit pentru egalitatea sociala si rasturnarea privilegiilor si in aceasta privire omul cel mai potrivit pentru perioada de dezvoltare in care intra poporul romanesc si care trebuia sa-l prefaca din starea de barbarie orientala in aceea a occidentului civilizat.

Dar acest caracter avea ca toata faptura omeneasca si umbre, pe langa lumina. Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile in usor si prea nepasator de soarta lui, de care insa era legata aceea a poporului pe care il domnea (Valentineanu, Alegerea, detronarea, si inmormantarea lui Cuza-Voda, Bucuresti, 1898, p. 17.).
Cuza apoi desi foarte inteligent, cuprinzand usor lucrurile, nu prea iubea munca (Place c. Walenski, 9 mai 1859, acte IX, p. 336: „Tout ce qui sent l`application et les affaires le fatiguent”, acelasi Walenski, 34(12) ianuarie 1859, Ibidem, IX, p. 242: „ par une bizarrerie de son caractere, a la fois et paresseux, on ne le vit pas se placer au premier rang des lutteurs qui respousserent avec tant de`energie les intrigues de la Turquie et de l`Austriche”).

Pe de alta parte ii placea mult a rade si a-si bate joc de cei ce-l inconjurau mai aproape si tinea in seama prin o mare simpatie pe acei ce primeau glumele lui. Asa se facu de el lasa adeseori trebile pe mainile oamenilor sai de incredere si de a se constitui asa numita lui camarila (Librecht, Docan, Pisoschi), tocmai in momentul cand el isi indusmanise intr-un chip asa de grav mare parte din clasa conducatoare, prin lovitura de stat.

Conform cu aceste contrasturi in caracterul sau, ii placeau loviturile zdravene, neasteptate. (Cat despre celelalte defecte ce i se puneau in seama, Bolintineanu spune: „Se imputau domnului patima jocului. El nu juca alta decat jocuri ordinare cu amicii de cand se numise domn. Il acuzau de mandrie … In casa era amabil cu toti, ii punea pe toti sa sada, le permitea sa fumeze, sa rada. Il acuzau de bautura, nu bea decat apa la masa si lichior dupa masa. Il acuzau de patima pentru femei. Nu a despartit niciun barbat de femeia sa, nu a facut sa planga nici o mama pentru fiica sa rapita”)…

Acest om inchegat de fire din tainele ereditatii, era sa urce pe tronul tarilor romane in momentul cel mai critic al vietii lor, atunci cand tratatul de la Paris, scotandu-le de sub jugul turcilor si al rusilor sub care statuse pana atunci incujbate, le chema la viata noua, atribuindu-le un rol in mersul politic al lumii…”

Viorel Rus

Sursa: Curentul