În 1927 părinții lui Sergiu Grossu se mută cu traiul la Bălți, unde viitorul scriitor frecventează școala primară, apoi este înmatriculat la Liceul „Ion Creangă”. Perioada studiilor liceale este amplu prezentată, mai ales sub aspect memorialistic, într-o scurtă autobiografie care mi-a parvenit chiar de la scriitor: „…Părinții lui S.G. se mută la Bălți unde micul dezrădăcinat își face studiile primare mai întâi, precum și o parte din studiile liceale, la Liceul „Ion Creangă”, al cărui director era Marc Văluță, oficial „directorul” inactiv la revistei Cuget Moldovenesc (noi, elevii, în derâdere, îi spunem „Muget Moldovenesc”. Lui Marc Văluță i-a făcut S.G. și o epigramă pe deplin meritată, publicată și-n volumul de epigrame Muștar (București, 1940, Ed. I. E. Torouțiu). Zic meritată, fiindcă în calitatea sa de director, n-a scris niciodată nimic (adevăratul conducător era profesorul și poetul Petru Stati).
Iată epigrama: „Din toți colaboratorii/Îmi spun mie cititorii/Numai Marc Văluță, bietul/Activează… cu portretul” (portret care-i apărea mereu pe prima pagină a revistei în discuție).
În primăvara anului 1936 a fost trimis, împreună cu colegul său de clasă Eugen Coșeriu, premiantul perpetuu la Liceul lui „Ion Creangă”, și băiatul, cu doi sau trei ani mai mare, al profesorului Mihail Horn, la concursul Tinerimii Române din București. Din toți candidații bălțeni, telegrama trimisă de inițiatorul concursului, celebru pe vremuri, anunța premierea lui Sergiu Grossu. Ceea ce a scandalizat pe profesorul Horn, deși elevul său din clasa a 5-a îi făcea desenele pentru o carte de „Geografia României”, la care lucra și era cel dintâi la materia predată de el, neezitând să citească în fața elevilor teza „minunată” a lui S.G. Conflictul a pornit de la interzicerea lui S.G. să ia parte la excursia organizată de Tinerimea Română. Replicându-i-se, pe bună dreptate, că „oricum voi pleca pe banii mei, dacă nu vreți să-mi dați foaia de drum”. Mihail Horn și-a permis să-l lase corigent la geografie, iar în toamna aceluiași an 1936, repetent S.G. s-a retras din liceu și restul de studii le-a făcut particular, mai întâi la liceul din Soroca, și apoi – ca să scape de răzbunarea lui Horn – la liceul din Bârlad”.
Studiile universitare le-a făcut la București, luându-și licența în filozofie și filologie modernă. A mai studiat teologia la Institutul Teologic din București. De aici încolo a urmat universitățile vieții.
După mai multe hărțuieli și prigoniri polițienești, la 7 martie 1959 Sergiu Grossu a fost arestat, ancheta durând trei luni, luni de calvar după care a fost comandat la 12 ani de închisoare, din temniță scăpând abia peste câțiva ani, în urma unei amnistii.
Câteva momente trăite la închisoarea din Jilava. De astă dată scrise la persoana întâi, reluând un fragment dintr-o scrisoare adresată la 31 mai 1992 d-rului Căpraru, camarad de suferință în celebra temniță Jilava, vara anului 1959:
„Nu știu dacă îți mai amintești de deținutul Sergiu Grossu, cu care ai pătimit împreună, într-o celulă de la Jilava. Ne aflam acolo, claie peste grămadă, vreo 47 de victime ale puterii comuniste, instaurată de armata sovietică de ocupație (între alții: profesorul teolog Teodor M. Popescu, ziaristul și scriitorul Petre Pandrea, cumnatul lui Lucrețiu Pătrășcanu, învățătorul martir Fănică Tumurug, fost prizonier în U.R.S.S., tânărul Papanace ș.a.). Ceea ce n-o pot uita niciodată este celebra, pentru mine, ședință de chiromanție, când, analizându-mi palma stângă dacă nu mă înșeală memoria, mi-ai spus că am foarte pronunțate semnele spiritualității și că mă voi împlini, pe linia vocației mele, după vârsta de 50 de ani. După eliberarea din pușcărie, mă tot gândeam la prezicerile d-tale și nu vedeam nici o posibilitate de realizare, regimul comunist arătându-se neclintit. Totuși, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să plecăm – soția mea și cu mine – într-o vizită turistică la Paris, pe 30 de zile, uitând să ne mai întoarcem în țară…”
Și la Paris, începând cu anul 1971, i-a fost editată toată creația teologică, filosofică, publicistică și poetică. Un capitol aparte în destinul lui Sergiu Grossu îl constituie Transnistria:
„Să vă spun și ceva în legătură cu Viața Basarabiei. Pan Halippa, consătean de-al meu, din Cubolta, care ținea mult la mine și mă vedea continuator al luptei sale pentru o Basarabie românească, m-a invitat să iau parte în colegiul de redacție al revistei care apărea, după refugierea noastră, la București, în condiții grafice excelente. Deși cel mai tânăr din colaboratorii săi, l-am refuzat, pe motivul că o bună parte din poeții și prozatorii Vieții Basarabiei (menționez doar pe N. F. Costenco, Vasile Luțcan, Bogdan Istru, Petre Ștefănucă) au preferat să rămână sub condiția sovietică, în loc să vină în țara liberă, pentru a duce, de aici, lupta pentru apărarea Basarabiei. Toți basarabenii refugiați peste Prut considerau drept o rușine această trădare (de care suferea amarnic și tatăl vitreg al lui Costenco, avocatul Teodor Păduraru, după câte îmi aduc aminte). De altfel, Sergiu Matei Nica a scris în Viața Basarabiei, sub pseudonim, un articol extrem de vehement la adresa celor rămași la Chișinău, preferând rusismul sovietic românismului.
La izbucnirea războiului, adică după 22 iunie 1941, Pan Halippa m-a recomandat Direcției, din Ministerul Propagandei, ca să fac parte din redacția cotidianului Basarabia, alături de pr. Vasile Țepordei, Dominte Timonu, Neculai V. Coban și alții. Sergiu Matei Nica era mobilizat pe front, așa că numai după demobilizarea sa, fiind rănit, a condus redacția Basarabiei, care apărea acum la Chișinău. Imediat după apariția Basarabiei (bucovinenii aveau ziarul lor, Bucovina, în frunte cu Mircea Streinul), Frasin Munteanu-Râmnic, director în Ministerul Propagandiei, a lansat săptămânalul Transnistria, unde am colaborat cu regularitate, călătorind împreună cu alți frați transnistreni, în frunte cu Nichita P. Smochină, în toată Moldova dintre Nistru și Bug,
scriind articole și reportaje. Poezia Îmi bate inima la Bug, scrisă în fugă, pe-o masă de redacție, la rugămintea lui Munteanu-Râmnic, a apărut în primul număr al revistei în cauză, făcând mare vâlvă, republicată de ziarul Curentul lui Panfil Șeicaru și chiar radiodifuzată. Purta poezioara mea de două strofe amprenta vremii”.
(Dintr-o scrisoare către Vasile Badiu, scrisă la 14 aprilie 1994)
Îmi bate inima la Bug
Îmi bate inima la Bug. Potcoavă
Hălăduieşte stepele de veacuri.
Bocesc amar Domniţele-n iatacuri,
Iar cerul e rotund ca o carboavă.
Pe-aici îşi plimbă mânzii, nostalgia;
Se zvârcolesc plăieşii în izvoade.
– Nu auziţi, moldoveneşti noroade,
Cum creşte, tot mai mare, România?
(Transnistria, nr.1, 29 iulie 1941)
Sergiu Grossu mărturisește în prefața cărții omonime, editate la Chișinău în anul 2000:
„Cum am cunoscut provincia de dincolo de Nistru, cu ale cărei probleme m-am identificat încă din anii adolescenţei, când mi-a fost dat să întâlnesc la Bălţi sau la Chişinău câteva din „victimele” care au trecut Nistrul înot, refugiindu-se în Basarabia? Frasin Munteanu-Râmnic, director în Ministerul de care aparţineam, mi-a propus, la început de august 1941 (deci cu trei luni înainte de căderea Odesei în mâna armatei române), să-l însoţesc, împreună cu un profesor şi un dactilograf, până la Tiraspol, fosta capitală a Republicii sovietice Moldova, ca să colindăm plaiurile proaspăt dezrobite şi să ne informăm, la faţa locului, despre necazurile din trecut ale moldovenimii băştinaşe şi de felul în care se realiza trecerea lor la o viaţă nouă, reintegraţi României.
Mai târziu, după un an de administraţie românească în Transnistria, preşedinţia Consiliului de miniştri a organizat o călătorie de studii şi documentare, invitând membrii corpului diplomatic, înalţii demnitari ai statului şi reprezentanţii presei străine şi române, spre a putea vedea minunatele „înfăptuiri româneşti” pe teren. Călătoria aceasta a durat şase zile (22-27 august 1942), în cursul căreia au fost vizitate judeţele Tiraspol, Dubăsari, Râbniţa, Moghilău şi oraşul Odesa. Ca reprezentanţi ai presei române, din sânul căreia făceam parte, discutând „miracolul” transnistrean, erau domnii: Romulus Seişanu (Universul), Romulus Dianu (Curentul), I. P. Prundeni (Porunca Vremii), Ernest Verzea (Viaţa), Aurel Tita (Evenimentul), I. Ştefănescu-Gruiu (Informaţia), Aurel Mucenic (Poporul), I. V. Costin (consilier la Direcţia Presei), Adrian Corbu (directorul Oficiului Naţional de Turism), prof. Pan M. Vizirescu (director în Ministerul Propagandei) etc. Eu reprezentam ziarul Basarabia.
Cu ocazia acestei vizite de pomină, am putut saluta primele măsuri pentru imediata refacere a Moldovei dintre Nistru şi Bug, campania de refacere agricolă şi zootehnică, punerea pe picioare a vieţii economice, deschiderea bisericilor pângărite de-a lungul anilor de dictatură bolşevică, noul şi înflăcăratul spirit care domina – de un an de zile – frumoasa provincie de la răsărit.
Însă pentru tot ce-am scris în favoarea ei… a trebuit să răspund înaintea judecătorilor comunişti care, până la urmă, au aflat de activitatea mea publicistică, vădit anticomunistă, şi m-au condamnat, în luna iunie 1959, la ani grei de puşcărie.
Totuşi, în pofida unei detenţii insuportabile, nu voi regreta niciodată ceea ce am scris despre Transnistria. Deoarece, ca şi acum 59 de ani, îmi bate şi astăzi inima la Bug…”
După prima poezie despre Transnistria au urmat și altele:
Transnistria
Te simt cum crești în mine, auroră,
Cum zămislești neliniștilor proră,
Cum pui pe fiecare amintire
Un strop fugar din sfânta ta iubire.
Spre care zodii visul să te crească?
Vreau cântecul și stepa românească.
Vreau să-ți cutreier largurile blonde,
Ca niște mari corăbii vagabonde.
Și într-o zi de toamnă-apropiată
Și-oi strânge-n brațe zariștea bogată;
Pământul plămădit din dor și oasă
L-oi preschimba în falduri de mătasă.
Și-apoi în suflet te-oi piti pocladă,
O, țara mea de vifor și baladă –
Și te-oi purta-n peregrinări deșarte
Pân’ dincolo de viață și de moarte!
(Transnistria, nr.3, 11 August 1941.)
Noapte pe Bug
Sunt numai eu și cântecul aici.
Dau zvoană-n noapte greieri și pitici.
De peste Bug, cădelnițează stepa;
În gând mi-apare umbra lui Mazepa.
De unde vine-atâta pace, Doamne?
Reminiscențele se pierd în noi, ca niște toamne,
Și-aici, sub zodia de mâini cu flori sublime,
Sunt numai eu și cântecul – sau, poate, nime…
(Transnistria, nr.10, 29 septembrie 1941.)
Amurg la Tiraspol
Și-au scuturat salcâmii hlamida lor cu salbe.
Mi-s visurile negre, mi-s visurile albe.
Pe întomnata stradă trec prizonierii – turmă
Și drămuie-și, tristețea, lăstunii pe de urmă.
Te voi chema din stepă, domnița mea? De unde
Să-ți pritocesc, sub falduri, luminile profunde?
Burează ca-ntr-o carte, cu amintiri uitate.
Tiraspol. 5 Septembrie. Amurg. Singurătate.
(Transnistria, nr.13, 20 Octombrie 1941.)
Răsărit
Primăvară-i. Înmuguresc doruri pe Nistru, pe Bug,
Iar caisul adună țăndări de-azur în corolă.
Amintirea mă cheamă înapoi, ca un tremur de stânsă violă.
Istoria s-a înhămat, de dimineață, la plug.
Veac tânăr urcă pe muchii de cremene-n soare
Subpământeana zbatere a strămoșilor mei.
Aștept să răsară, din neguri, luceferii grei…
– Țara sau, poate, inima asta mă doare?
(Transnistria, nr., 6 Iulie 1942.)
Pământ moldav
Sub ceruri de moină
Greu șerpuie drumul.
Mă-ntunecă fumul
Și tremur. O doină,
Un cântec de fată,
Coboară pe ape.
Aproape-i aproape
Istoria. Cată
Din lumi neștiute
O stea. Voievodul
Doar țărnă e. Rodul
Îmbrățoșă ciute
De aur. O nalbă
Pălește. Și, verde,
Prin ierburi se pierde
A Bugului salbă…
(Transnistria, nr.37-38, 1942.)
Ceas tainic
Pe Nistru e sară.
Cad neguri bogate.
O singurătate
De plumb, mă-mpresoară.
Hei, unde sunt, unde
Domnițele brune
Și vornicii? Spune!
Tăcerea se-ascunde
Prin scorburi și geme.
Greu huruie veacul.
De aur, iatacul
Cu falnice steme,
Cu patimi și vise
În goluri dispare.
E-aceiași uitare:
Stăpânul ucis e.
Și neguri bogate
Pe Nistru se lasă.
Mi-e sufletul casă
Și singurătate…
(Transnistria, nr.53, 6 august 1942.)
În acest noiembrie poetul Sergiu Grossu ar fi împlinit 95 de ani de la naștere, dar a plecat dintre noi la 26 iulie 2009, lăsându-ne mărturie vămile prin care l-a trecut destinul și niște poezii de neuitat…
