„Veghe”, un spectacol pentru introspecţie

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit e numărul foarte mare de autori. Pe lângă colaboratorii constanţi, am găsit şi nume noi. O particularitate a revistei e că toţi autorii sunt elevi de liceu sau studenţi. Şi o altă particularitate e cultivarea şi afirmarea spiritului critic, predominante fiind cronicile şi recenziile la cărţi sau la spectacole. Propunem atenţiei dumneavoastră un fragment dintr-un text al Carolinei Vozian publicat în acest număr al CLIPEI.

Am aşteptat redeschiderea teatrului „Eugene Ionesco” şi când am văzut prin oraş primele afişe cu spectacolul „Veghe” de Morris Panych în regia lui Veaceslav Sambriş, eram încântată. 

Când am intrat, am rămas plăcut surprinsă că scenă propriu-zisă, în termenul ei clasic, nu există. Doar o suprafaţă cu un pat în mijlocul ei, o ladă de haine într-un colţ şi o fereastră butaforică în alt colţ. În spatele acelei ferestre urma să stea o doamnă, spectatoare şi ea, dar în acest spectacol toţi cei de pe scaune aveau roluri secundare, spontane, evident.

Apreciez această tendinţă în teatrul contemporan de a nu delimita scena de spectator şi de a spulbera ideea de elitism a artei. Acum spectatorul e la fel de important ca şi actorii.

În această situaţie, când s-au stins luminile şi s-au aprins în relanti, iar actriţa Irina Bolcincă, în rolul de bătrânică, a început să tuşească în patul ce se afla la vreo 2 metri de noi şi să mormăie intraductibilităţi, aveam impresia că mă aflu în casa ei şi îmi venea să-i ofer sticluţa cu apă. Dar ea a ales un baiat să o ajute, rugându-l să-i întindă rufele la uscat.

În ceva timp a apărut nepotul, rolul actorului Emilian Creţu, care a avut un monolog de o oră şi ceva, trecând mereu dintr-o ipostază în alta, cred că a făcut ravagii în perceperea „normalităţii” de către spectatori. Pe parcursul întregului spectacol mi-a trezit emoţii absolut contradictorii, m-a purtat dintr-o extremă în alta, am avut momente când l-am condamnat, la început, apoi mi-a fost milă de el, apoi eram încântată, la final, de interpretarea perfectă a rolului.

Rolul unui tânăr cu traume din copilărie, cu identitatea sexuală nedefinită şi cu o viaţă plină de dărâmări psihologice. De mic, acesta e travestit artificial de către maică-sa, care îl deghiza în haine de fetiţe, şi ajuns la maturitate se zbate între diferite extreme, între afirmarea sexualităţii şi lupta cu obsesiile, în capcanele unei existenţe cu atitudine de negare absolută şi indiferenţă faţă de tot, inclusiv de oameni, paralel cu o hipersensibilitate care uneori răbufneşte.

Bătrânica la care vine în ospeţie, pretinzând că e mătuşa lui, ajunge să fie ataşată de el ca de ultimul fir de viaţă, firul ce o scoate din infinita singurătate. Tragicomedia autorului canadian se exinde dincolo de prima imagine a unui travestit cu pretenţii. Dincolo găsim doi oameni străini, distruşi de singurătate, extenuaţi psihologic. Doi oameni care au nevoie unul de altul, au nevoie de comunicare, chiar cât de sinistră devine aceasta pe parcurs, chiar dacă băiatul aşteaptă moartea ei şi îi construieşte o maşinărie pentru eutanasiere. Spre sfârşit, femeia confirmă că de fapt nu e mătuşa lui şi el se simte şi mai singur decât la început. Însă falsa mătuşă întinde un liant spre reînvierea legăturii, pentru a nu-l lăsa să plece şi să o abandoneze în singurătatea lugubră a bătrâneţii, îi împleteşte un pulover roşu care din păcate îi este mic. El îşi închipuie că poate recăpata căldura pe care niciodată n-a avut-o, o poate cerşi din această falsă rudenie, dar femeia moare atunci când nu mai trebuia să moară. Absurd, ca orice moarte.

Acest spectacol m-a făcut să realizez cât de distruşi suntem, de fapt, noi toţi. Bântuiţi de manii şi obsesii, desfiinţaţi de relaţii bolnave, presaţi de graba civilizaţiei. Cât de traumaţi psihologic şi lipsiţi de dragoste. Trăim într-o lume în care ne automutilăm. Suntem mereu grăbiţi şi mereu în cercuri vicioase. Nu realizăm ce facem. Nu gândim. Nu ştim ce e simplitatea. Nu prindem niciun moment. Nu gustăm plăcerea de a trăi, de a trăi pur şi simplu, de a savura clipele şi relaţiile cu oamenii din jur. Suntem paranoici şi ne închidem în coliviile din capurile noastre. Suntem aproape pierduţi. Să nu ne trasnformăm în roboţi. Să nu.