Continuarea capitolului 17, cel despre care am vorbit și săptămânile trecute, întărește mustrarea lui Iisus pentru lipsa credinței. Vedem mai departe cum ucenicii Săi, chiar după ce Iisus îi ceartă că sunt neam necredincios și îndărătnic, ei – ca să ne exprimăm în limbajul de astăzi – o fac iarăși lată.
Iisus le vestește ceea ce va urma. Le vorbește despre judecată lumii, despre faptul că va fi dat în mâinile oamenilor, care Îl vor omorî. Însă le vestește și învierea cea de a treia zi. Ucenicii însă nu cer mai multe explicații, cum vedem în evanghelii că făceau ori de câte ori ceva nu le era limpede. Nu spun, cum, Doamne, se vor întâmpla toate acestea? Ci, spune Scriptura, s-au întristat foarte.
Și e aici un alt pasaj care ne subliniază diferența dintre încredere (sau convingere) și credința lucrătoare. Ucenicii au iubire, singura virtute care va rămâne și în veșnicie. Așa se explică marea lor întristare. Prin iubirea pe care i-o poartă lui Iisus. Dar nu au acea credință care să aducă în ei bucuria învierii.
Se întristează pentru moarte și bine fac. E firesc să se întristeze pentru uciderea Fiului lui Dumnezeu. Dar ar trebui să se gândească și la înviere. Însă despre acest lucru nu ni se spune în evanghelii. Ba mai mult, în Evanghelia după Luca (cap. 24), vedem în drumul celor doi ucenici spre Emaus că ei nu așteptau învierea.
Și apare astfel o întrebare firească. Dacă ucenicii Îl iubeau și Îl urmau pe Iisus, având încredere în tot ceea ce le spunea El, încercând după porunca Lui să scoată demonii, ce le lipsea lor ca să aibă acea credință lucrătoare? Erau ei ca noi, puțin credincioși și lipsiți de virtute? Bineînțeles că nu! Nici în vis nu ne putem compara cu ucenicii. Și atunci ce le-a lipsit lor ca să aibă acea credință care să mute munții, să scoată demonii, să vindece bolnavii, să învie morții?
Să ne amintim toate minunile făcute de ucenici în numele lui Iisus și relatate în Faptele Apostolilor. Acolo vedem credința lucrătoare. Și, citind cu atenție, înțelegem că dragostea și credința lor erau cum ar trebui ale noastre să fie. Ceea ce a schimbat totul în credința ucenicilor a fost Duhul Sfânt, Cel care S-a pogorât după Cincizecime și le-a dat putere lucrătoare credinței. Duhul Sfânt pe care îl avem de la botez.
Însă noi, deși avem harul Duhului Sfânt de la botez, am rămas în neamul celor necredincioși și îndărătnici, nu am lucrat la mântuirea noastră, nu ne-am sfințit viețile, cum au făcut-o ucenicii lui Iisus.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
