Vica Demici: „Mă refugiez în poezie, dar trăiesc pe pământ…”

– Spune-mi, te rog, ce face o poetă la o ambasadă?
– De fapt, nu prea obişnuiesc să vorbesc despre acest aspect al vieţii mele, deşi munca la Ambasada SUA este una care îmi aduce mare satisfacţie şi despre care aş putea chiar spune că a venit ca un noroc. Am fost acceptată într-o perioadă foarte dificilă a vieţii mele, în urma unui concurs cu 48 de candidaţi şi se vede că Dumnezeu are grijă de oameni atunci când li se pare că nu mai există soluţii. Am o muncă interesantă, creatoare. Scriu şi acolo…

– Deci, în fiecare dimineaţă, evadezi din Moldova!?.
– Într-un fel, da. Dar muncim cot la cot atât cetăţeni americani, cât şi cetăţeni moldoveni. Şi unii, şi ceilalţi sunt oameni de la care poţi să înveţi enorm de multe lucruri. Pentru că acolo ajung doar oameni calificaţi, cu background impresionant – americanii nu ştiu ce este şi nici n-ar accepta cumătrismul… Apropo de aceasta, uneori mă gândesc că, poate, n-ar strica să aducem vreo 40-50 de parlamentari sau miniştri de prin Germania sau Franţa şi să-i lăsăm să ne guverneze ţara. Ca ei să nu aibă aici cumetri, verişori sau fini pe care să-i propulseze nemotivat în funcţii. Abia atunci ar fi un salt calitativ în RM.

– Ce anume ai învăţat de la americani?
– Înainte de toate, disciplina de a separa viaţa noastră privată – în care citim, călătorim sau iubim – şi cea profesională care, chiar dacă uneori pare plină de rutină, trebuie clădită şi trăită cu responsabilitate. Şi am mai învăţat să fiu patriot – dar nu patriot al tuturor moldovenilor, ci al leagănului de romaniţe din curtea bunicilor mei, pe care-l mai ţin minte şi astăzi, al părinţilor sau fiului meu. Deseori mi se spune că nu mai e la modă să fii patriot, că trăim în epoca globalizării. Dar eu, de fiecare dată când plec, atât de tare vreau acasă!

– Din ce şi din cine constă casa ta – cea fizică şi cea spirituală?
– Casa mea spirituală este familia mea – fiul Paul-Robertin, de 11 ani, şi părinţii mei. Suntem patru şi, astfel, suntem patru colţuri ale acestei case. Fizic, m-am separat de pe la 16 ani de părinţi. Am stat în mai multe locuinţe, m-am mutat nu o dată şi nu sunt ataşată decât de obiectele mele de artă şi de instrumentele muzicale. Şi când mă gândesc uneori că aş putea fi atacată de hoţi, mă rog să ia orice, dar să nu se atingă de pian, chitară şi caietul cu versuri. Acolo sunt amintirile mele, unice. Celelalte lucruri pot fi recuperate.

– Înţeleg teama pentru caietul de poezii. Dar de ce instrumentele muzicale?
– Am început să fac versuri pe la 12 ani, şi le făceam împreună cu muzica. Tot atunci mi-am cumpărat prima chitară şi, chiar dacă am învăţat şi pian la şcoala de muzică, am impresia că mă împac mai bine cu chitara. Sunetele ei îmi par mult mai înrudite cu poezia. Deşi, anume în perioada când am purtat-o în spate pe la emisiuni precum „Se caută o stea” sau Festivalul „Galbenă Gutuie”, mi-am zis că nu o să mă fac artistă. Că e prea greu… Acum însă altă muzică e la modă, la fel cum alte cărţi şi chiar alte principii sunt la modă.

– Îmi amintesc şi eu cu drag de „Galbenă Gutuie”. De ce nu-l reanimaţi?
– Nu cred că e posibil. Cel puţin, nu astăzi, când spaţiul nostru muzical este invadat de subcultură. În plus, nu ştiu cine s-ar apuca să investească într-un festival fără a fi sigur că o să aibă public şi că o să-şi recupereze cheltuielile. Dar câtă lume va merge la un concert de muzică folk? Probabil, la fel de multă câtă consideră cartea un bun cadou pentru aniversarea unui prieten…

– Ai pomenit de carte. Cum îţi înveţi fiul să citească?
– Niciodată nu poţi să faci ceva doar fiind obligat sau dacă ţi se spune că aşa e bine. Copilul face exact ceea ce vede la părinţi. Dacă mă vede cu chitara în mână, încearcă şi el să îmblânzească strunele. Dacă mă vede că scriu o carte, înţelege că în viaţă cartea nu e un simplu obiect. Evident că un copil trebuie să citească pe potriva vârstei şi ceea ce-i este interesant şi-l motivează.

– Nu te întreb de ce eşti fără soţ. Dar cât e de simplu, în Moldova, fără soţ?
– Nu e simplu, dar în niciun caz imposibil. M-am căsătorit devreme, am divorţat târziu şi am făcut-o abia când m-am convins definitiv că normele şi valorile noastre nu mai au nicio şansă să convieţuiască paşnic. Am pus punct pentru că altminteri ar fi însemnat să nu mă respect. Când am luat decizia, m-am redescoperit şi singurul lucru pe care accept să-l spun aici despre viaţa mea personală e că atât de fericită ca în ultimii doi ani nu am fost niciodată.

– Cât de mult timp îţi ocupă scrisul?
– Pe blog – cel puţin o dată în săptămână. Poezia – când am inspiraţie. Foarte des scriu în avion – în zbor e mai simplu. Scriu când sunt singură acasă. Mai nou, scriu direct la computer, am şi o poezie în noua mea carte, „Dorinţa de a click-scrie”. Aş zice că scriu mult. Deşi par sociabilă, de facto, eu sunt un aisberg introvertit şi, atunci, scrisul este maniera mea de a mă adresa lumii.

– Cum se construiesc relaţiile tale cu interpreţii?
– Ca şi relaţiile cu ceilalţi oameni – în baza unei formule chimice nescrise. Există oameni pe care îi placi şi oameni pe care preferi să… îi eviţi. Nu pot suporta minciuna şi ipocrizia – deci, pe aceştia îi evit. La „Eurovision”-ul din 2008 am avut prima colaborare cu Geta Burlacu, pentru „A century of love”, şi azi suntem prietene. O relaţie la fel de frumoasă am cu Nătăliţa Barbu.

– Despre poeţi se crede că veşnic plutesc undeva în nori. Tu pe unde eşti?
– Jumătate din poeziile mele sunt sociale, la fel ca şi proza pe care o pun pe blog. Deci, sunt pe pământ. În „Parada travestiţilor”, bunăoară, vorbesc de cel puţin zece minusuri pe care ar trebui să şi le elimine moldovenii. Cum ar fi cumpăratul de cărţi pentru a le afişa copertele pe rafturi; sau cumpăratul de tablouri pentru că se combină bine cu tapetul; sau dorinţa de a avea neapărat părul drept, când natura te-a făcut creaţă. E şi despre mine acolo, despre noi toţi… Sunt cu picioarele pe pământ şi pentru că în fiecare zi merg la serviciu, duc copilul la şcoală, îi dau să mănânce… Poezia e un refugiu, dar unul bun.