Mai recent, însă, am putut fi martori la știri alarmante venite de peste ocean. Creșterea mortalității printre nou-născuți din cauza lipsei de produse medicale de bază în spitale și maternități, incapacitatea sistemului medical de a-și face datoria chiar în cazul adulților, provincii întregi controlate de bande înarmate care devastează orice găsesc de valoare. Produse precum hârtia igienică nu se mai găsesc deloc.
Și peste toate acestea, un președinte și un guvern care acuză de situația creată o conspirație internațională a „forțelor obscure”, în special guvernul SUA. Nicolas Maduro, continuatorul lui Hugo Chavez (și fostă gardă de corp a acestuia), este președintele unei țări cu 31 de milioane de locuitori care a încercat să construiască un vis frumos, întru eliberarea tuturor latinoamericanilor de „jugul imperialismului mondial” al FMI, Băncii Mondiale și Statelor Unite – visul socialismului.
Deși forma de guvernare pe care au construit-o mai marii zilei din Venezuela, din 2002 încoace, se numește și „chavism” (de la Chavez) sau „socialism de secol XXI”, permițând manifestarea unui gen de „democrație populară” în consilii și adunări locale, un alt nume pentru soviete, existând relatări care spun că spre deosebire de URSS, în Venezuela acestea chiar funcționează, ceea ce în coroborare cu politica de control de stat a tuturor prețurilor a asigurat o popularitate reală regimului mulți ani. Însă înlăturarea specialiștilor de la conducerea industriei care asigură peste 90% din venitul național, cea a petrolului, și înlocuirea lor cu activiști de partid care nu știu să reinvestească parte din profit pentru menținerea ulterioară a profitabilității respectivelor întreprinderi, ci știu doar să folosească veniturile pentru subvenționarea de proiecte sociale care, pe lângă beneficii pasagere acordate populației ca pe niște pomeni, nu rămân altfel în circuitul financiar. În același timp, o bună parte din banii din Venezuela erau folosiți pentru a sponsoriza mișcări socialiste din întreaga lume, în primul rând din America Latină. Venezuela este o țară care depinde în cea mai mare parte de importuri pentru a-și asigura chiar și produse alimentare de bază, așa că valuta forte obținută din exploatarea petrolului a fost folosită, de decenii, pentru asigurarea securității alimentare a populației. Ceea ce înseamnă că pentru a asigura dezvoltarea țării și intrarea în rândul statelor prospere din punctul de vedere al nivelului de trai, conducătorii venezueleni ar fi trebuit să fie foarte atenți unde și pentru ce cheltuiască banii. În schimb, Hugo Chavez, dar și Nicolas Maduro după el, au fost mai preocupați de extinderea ideologiei socialiste în lume, decât de gestionarea dependenței țării de exporturile petroliere astfel încât să nu se ajungă la o criză în cazul căderii prețurilor mondiale la hidrocarburi.
Asta s-a întâmplat în 2014-2016, prețurile la petrolul venezuelean au scăzut de peste trei ori, iar statul a devenit incapabil să-și mai onoreze plățile. După naționalizarea producției în multe domenii ale economiei, țara este incapabilă să facă față crizei prin intermediul mediului privat, deoarece statul este unicul actor în domenii economice precum petrolul, iar în altele este oricum, un actor monopolist. Astfel, Venezuela a rămas fără bere după ce statul nu a mai fost în stare să asigure importul de orz, ca să dau doar un exemplu.
Ceea ce se întâmplă în Venezuela este un eșec general de administrare a economiei care apare ori de câte ori, într-o țară, statul își propune să se transforme într-o entitate magică, în stare să scoată soluții salvatoare din joben ori de câte ori este nevoie, controlând economia și asumându-și toate funcțiile administrative cu adevărat importante. Lucrurile merg o perioadă, poporul (sau o majoritate a sa) este mulțumit pentru că beneficiază în urma prețurilor mici, dar totul are un sfârșit. Concentrarea deciziei asupra economiei, până la nivelul producției de bunuri de larg consum, într-o singură mână, sau în mâinile unui grup de decidenți, este rețeta condamnării cetățenilor la suferințe, pe termen lung, chiar dacă pe termen scurt există, aparent, un „miracol”. Acum, venezuelenii nu știu pe unde să scoată cămașa – cum să scape de regimul socialist al lui Nicolas Maduro, fiind deja adunate peste 1,5 milioane de semnături pentru demiterea sa.
Am văzut așa ceva în toate țările socialiste, inclusiv la noi. Cozi interminabile, penurie generalizată, cartele, inflație negată de autorități, însă existentă. În România, această situație a generat întâi bancuri, o revoltă violentă într-un oraș (17-20 decembrie), apoi 4 zile de război civil în toată țara (21-25 decembrie 1989).
Nu știu dacă venezuelenii fac bancuri cu Chavez și Maduro, însă am impresia că războiul civil care va urma, dacă Maduro nu-și va recunoaște eșecul și nu va pleca de bună voie, oferindu-i propriei națiuni posibilitatea de a încheia actuala criză umanitară fără precedent și de a depăși seria umilințelor prin care trece, va dura mult mai mult decât 4 zile.
