VISA SĂ CUCEREASCĂ CONSTANTINOPOLUL, DAR A MURIT LA MILEȘTII MICI

Este un paradox, este o răzbunare a destinului şi unica recompensă pe care le-o poate oferi istoria este, poate, botezul epocii cu numele făuritorului lui.

Grigori Potiomkin, fiul unui nobil nu prea bogat, maior în retragere, s-a născut în septembrie 1739 în satul Cijov, regiunea Smolensk. Descendenţa lui avea originile într-un neam nobil polonez, ajuns în Rusia pe timpul copilăriei lui Petru I.

A fost educat de mama lui, fiindcă din copilărie a rămas orfan de tată. Şi se vede că orgoliul lui a fost călit în acele confruntări inevitabile între moşierii bogaţi şi cei scăpătaţi, între şansele unora şi mofturile celorlalţi. Fiind îndrumat să facă carieră duhovnicească, Grigori Potiomkin iniţial face studiile la seminarul teologic din Smolensk, apoi la Universitatea din Moscova. În primii ani de universitate la Moscova s-a prezentat excelent şi a fost prezentat împărătesei Elizaveta împreună cu încă 11 studenţi drept unul dintre cei mai capabili reprezentanţi ai generaţiei sale. La 1856 a obţinut medalia de aur pentru studii. În cercul colegilor se vorbea că va ajunge arhiereu ori ministru. Dar a fi capabil, a fi harnic şi a-ţi face o carieră în ştiinţă presupune încă un lucru – a avea un caracter potrivit acestei predestinări. Potiomkin nu avea această calitate. A fost exmatriculat pentru nefrecventarea lecţiilor şi, cum era şi firesc, s-a înscris în armată. Peste câtva timp era deja la Petersburg în cavaleria de gardă.

În 1762 lovitura de stat a adus-o în fruntea Rusiei pe Ecaterina a II-a, care l-a remarcat în momentul ceremoniei de învestire a noii împărătese. Potiomkin se afla în suita ei. La un moment dat, Ecaterina a II-a a dorit ca sabia ei să aibă dragon. Anturajul nu ştia cum să procedeze. Salvarea a venit de la vahmistrul Grigori Potiomkin, care a smuls dragonul de la sabia sa şi l-a fixat pe sabia împărătesei. A doua zi, la 29 iunie 1762 el era deja ofiţer în garda imperială, podporucic, apoi kamer-iuncher şi tot aşa până la feldmareşal.

Destinul lui Grigori Potiomkin s-a schimbat radical. În prima misiune diplomatică a fost trimis la Stockholm, la contele Osterman care era ministru plenipotenţiar pe lângă Curtea Suedeză. Revenind la Petersburg, cu ajutorul fraţilor Orlov nimereşte în cercul de persoane agreate de împărăteasă. Şi nu e de mirare că avansează fulgerător.

În scurtă vreme a ajuns să fie adjunctul oberprocurorului, o funcţie foarte importantă în statul rus, bună pentru un om care ştie să-şi dozeze capriciile nesatisfăcătoare pentru un om orgolios. El părăseşte postul şi se înscrie voluntar în armata rusă ca să ajungă sub zidurile Hotinului şi să ia cu asalt cetatea, care pe atunci era în mâna turcilor. Era 2 iulie 1769 când pentru vitejia demonstrată sub zidurile Hotinului a primit gradul de general-maior. Contele Rumeanţev, conducătorul armatei care lupta în Moldova, intuind viitorul acestui tânăr curajos, i-a oferit toate posibilităţile să se manifeste şi să culeagă laurii biruinţei. La Focşani, în lupta din ianuarie 1770 cu oastea lui Suleiman Paşa îi alungă peste Milcov pe turci. De acolo a trecut prin Basarabia, ajungând la Larga unde biruie la 7 iulie 1770, la Cahul la 21 iulie 1770, participă la asaltul Ismailului şi în 1771 la eliberarea Chiliei de sub turci, peste tot remarcându-se ca un luptător îndrăzneţ şi ca un comandant important. A fost decorat cu ordinele Sf. Ana şi Sf. Gheorghe de clasa III şi avansat la gradul de general-porucic.

O dată cu reluarea acţiunilor militare în 1773, Grigori Potiomkin trece Dunărea şi se aruncă în luptă împotriva lui Osman Paşa şi lângă Silistria îl învinge. Aştepta să fie recompensat pentru eroism şi riscul la care s-a expus, dar de astă dată ordinele şi medaliile nu erau pentru el. Lezat în orgoliul lui nestăvilit el se decide să rişte, la fel ca altădată, şi scrie la 27 februarie 1774 o scrisoare adresată împărătesei în care scrie pe şleau:
„Preamilostivă Suverană! Mi-am determinat scopurile vieţii punând-o în serviciul Dumneavoastră, n-am cruţat-o atunci când a fost cazul să proslăvesc Eminentul Dumneavoastră Nume…”. Dar în cele din urmă, scrisoarea se rezumă la faptul că unii camarazi, chiar mai tineri decât el au fost remarcaţi, pe când lui nu i s-a oferit nimic. Cum se spune – obraznicul mănâncă praznicul.

A doua zi Gr. Potiomkin primeşte răspunsul, scris personal de împărăteasă, în care este anunţat că a fost înaintat în grad şi este deja general-adjutant. Şi tot în aceeaşi perioadă este decorat cu ordinul Sf. Alexandru Nevski. Împărăteasa îl primeşte în societatea sa, unde era foarte agreat şi admirat.

Această filă a vieţii lui Potiomkin nu era decât un preambul la biografia lui. La curtea împărătească era poreclit Ciclopul, fiindcă avea un singur ochi şi din care cauză abia la al patrulea an de domnie a Ecaterinei a ajuns pe post de favorit imperial. Ochiul îl pierduse într-o bătaie cu Alexei Orlov, fratele lui Grigori Orlov, şi el fost favorit, şi fost participant la acel complot când a fost omorât Petru al III-lea, iar împărăteasă a devenit Ecaterina a II-a.

Drumul lui Gr. Potiomkin spre patul Ecaterinei a fost destul de riscant. El a fost trimis să-l alunge din palat pe favoritul Vasilcikov, de care era sătulă împărăteasa, tot el a fost trimis înaintea lui Grigori Orlov ca să-l avertizeze că n-are dreptul să intre în Petersburg, fără permisiunea specială a curţii imperiale, adică a Ecaterinei a II-a, care se urcase pe tron graţie vitejiei lui Grigori Orlov şi care într-un timp sperase să se însoare cu ea.

Ora astrală a lui Grigori Potiomkin a venit într-o bună dimineaţă când el, general-porucic, a fost trimis la Rodgers, medicul curţii, care îi examina pe toţi viitorii favoriţi. Testarea propriu-zisă el o trecuse în patul contesei Brius, care recomanda candidaţii pentru patul Ecaterinei a II-a. Ea şi l-a sfătuit pe Potiomkin să fie îndrăzneţ până la obrăznicie. El a intrat în dormitorul împărătesei general-porucic şi a ieşit de acolo general-locotenent, cu un „onorariu” de un milion de ruble şi un palat superb, mobilat, pe str. Milionnaia din Petersburg.

Dar spre deosebire de alţi favoriţi, Grigori Potiomkin nu s-a limitat doar la plăcerile din dormitorul împărătesei şi a pretins să conducă treburile Rusiei, sperând în taină să se căsătorească cu Ecaterina a II-a. După ce a declarat că vrea să se călugărească şi să plece la mănăstire, împărăteasa l-a făcut senator. Iar talentele lui Potiomkin păreau că abia acum au ajuns să dea roade. Scria satire, ştia să reproducă exact vocile străine, devenise un colecţionar de artă înveterat. Şi dacă alţi favoriţi nu ştiau cum s-o distreze pe împărăteasă, el se pricepea s-o facă de minune, având o fantezie aproape inepuizabilă în acest sens. Se cunoaşte faptul că Gr. Potiomkin a fost implicat şi în multe intrigi cu deznodământ fatal, regizate de Ecaterina a II-a, care dorea cu orice preţ să păstreze tronul. Aşa a fost omorâtă nora Ecaterinei, Natalia, care aştepta un urmaş. Iar pe favoritul Lanskoi, pe care Ecaterina a II-a îl îndrăgise într-atât că declarase că se căsătoreşte cu el, Gr. Potiomkin l-a otrăvit aproape fără să se ascundă. Aceasta era morala acelui secol.

Potiomkin a fost un bun favorit, a ştiut să plaseze în prim-plan persoane care s-o impresioneze pe împărăteasă ca prin acestea el să dirijeze treburile statului. N-a fost uşor. Grigori Potiomkin a avut adversari foarte tari, favoriţi la care Ecaterina ţinea foarte mult – Orlov, Zubov ş.a., care erau duşmanii de moarte ai lui Potiomkin. Şi totuşi, el este însărcinat cu organizarea luptei împotriva răscoalelor lui Emilian Pugaciov şi aceste răscoale, aceste bunturi ruseşti au fost înecate în sânge. El are misiunea să lichideze secea zaporojană şi reuşeşte acest lucru. El propune ocuparea Crimeei ca odată şi pentru totdeauna hanatul tătăresc să nu mai prezinte pericol pentru Rusia. Mai propune să se construiască o flotă pe Marea Neagră astfel încât prezenţa Rusiei să fie de temut în această zonă.

Este însărcinat cu construirea sau mai bine zis cu întemeierea oraşelor Nikolaev, Herson, Ecaterinoslav şi atunci când Ecaterina vizitează aceste oraşe rămâne uimită de faptul că pe loc gol s-a reuşit înălţarea unor urbe de proporţii impresionante. Şi tot el, Grigori Potiomkin, atunci când Ecaterina urma să viziteze teritoriile Tauridei a dat indicaţii ca de-a lungul drumului să fie construite acele sate model, un fel de decoraţii de studio care au impresionat-o mult pe Ecaterina. Acestea au rămas în istorie ca satele lui Potiomkin, de fapt, nişte falsuri teatrale de mari proporţii. Avea un caracter greu de înţeles. Foarte grăbit, el construieşte o flotă puternică pe Marea Neagră, se zice chiar că a folosit materiale nici pe departe calitative, dar o flotă de zeci de corăbii, care a uimit-o pe împărăteasă, dar şi i-a umilit pe turci. Flota turcă pe atunci domina Marea Neagră ca o forţă ce nu putea fi pusă în discuţie. Această grabă, în schimb, nu s-a resimţit defel atunci când a stat foarte mult cu tabăra în preajma Benderului, aşteptând ca turcii să se predea. Acelaşi lucru s-a întâmplat la Ismail, când după o lungă aşteptare Suvorov a avut misiunea ca în timp de câteva zile să fie luată cetatea, care era asediată de multă vreme, fiind considerată de nebiruit. Aceste paradoxuri ale lui probabil că au explicaţii. Dispoziţia lui se schimba în funcţie de felul cum îl privea Petersburgul, de felul cum împărăteasa îi răspundea la scrisori şi accepta ori nu accepta proiectele propuse. Era un om al inspiraţiei, era un om al dispoziţiei şi deci putem spune astăzi că era poet. În faţa lui harta reprezenta un fel de schemă în care se indicau clar direcţiile de lărgire a frontierelor Rusiei.

Era persoana care considera că viitorul Rusiei rezidă în extinderea ei, în ocuparea de noi teritorii, în subjugarea de noi populaţii şi aceste bogăţii vor stimula evoluţia imperiului.

În 1790, pe când se afla în preajma Tighinei, el a fost vizitat de ducii Richelieu şi Langeron. Gheorghe Bezviconi în studiul Din vremea lui Alexandru Sturza (Din trecutul nostru, nr. 36-39, anul 1936), scrie: „Toamna 1790, Richelieu, de Ligne (fiul) şi Langeron au vizitat lagărul lui Potiomkin la Tighina. În mijlocul femeilor de o frumuseţe sclipitoare, înconjurat de 600 slugi, 200 corişti şi muzicanţi, o trupă teatrală, balet şi 20 de giuvaiergii, îşi petrecea timpul prinţul Tauridei. Şi dacă „palatul” – casa în care locuia, era nu prea luxoasă, apoi s-a clădit o galerie subterană colosală, unde luxul şi atmosfera întrecea haremurile Constantinopolului. Contesa Golovina vorbeşte de ea în amintirile sale”.

Acelaşi lucru l-au descris contemporanii când mărturiseau despre aflarea lui la Iaşi. Capitala Moldovei nu cunoscuse un asemenea fast, o asemenea risipă de averi şi asemenea orgii care se petreceau în tabăra lui Potiomkin. Este curios faptul că în 1791 el pleacă la Petersburg cu intenţia clară de a-l înlocui pe Zubov. Timp de patru luni el a cheltuit în petreceri suma de 850 de mii de ruble, o sumă enormă pentru acele vremuri. Ecaterina i-a poruncit să plece din Petersburg şi a plătit din caznaua statului aceste cheltuieli.

Totuşi ce ne leagă pe noi, basarabenii, de tema Potiomkin? Ne leagă foarte mult. Nu războaiele lui de ocupaţie, nu petrecerile pe care le-a avut, antrenând în ele boierimea locală. Destinul a vrut ca luptătorul de la Hotin, Cahul, Larga, Tighina, Focşani să moară în Basarabia.
Ion Druţă în romanul Biserica Albă are fragmente mari din biografia lui Potiomkin. El a scris chiar că în preajma satului Mileştii Mici se mai păstra semnul pe locul unde a murit această figură istorică. Pentru noi, însă, a fost important să descoperim nu locul, ci mărturiile contemporanilor, imaginile care s-au păstrat, ca să înţelegem foarte bine de ce anume Basarabiei i-a fost dat acest drept istoric de-a păstra ultima suflare a lui Potiomkin?

Au scris despre moartea lui Potiomkin şi prietenii şi neprietenii şi de aceea pentru mai multă obiectivitate este bine să dăm cuvântul şi unora, şi altora.

Confidentul lui Potiomkin, generalul V.S. Popov, raporta încă la 6 septembrie 1791 din Iaşi despre boala prinţului. La 4 octombrie, într-o scrisoare ce-o citea, Potiomkin adăugă cu mâna proprie: „Eu plec pentru salvare”. El întreba mereu despre ceasul plecării. La ora 8 dimineaţa, plecă în Basarabia, spre Nicolaev, urmat de nepoata sa, contesa Alexandra Vas. Braniţcaia, generalul princip. Goliţîn, gen. Lvov şi alţii.
„Lovitura s-a sfârşit, prea milostivă suverană!, scria V.S. Popov către împărăteasă. Luminatul kneaz Grigori Alexandrovici nu mai este în lume. Dimineaţa el a devenit foarte slab, dar a poruncit să plecăm mai repede; în sfârşit, înainte să ajungem la un deal mare, vreo 40 verste depărtare de la Iaşi, a slăbit atât, încât am fost nevoiţi să-l culcăm în stepă. Aici a şi dat el, în mijlocul tristeţii noastre jalnice, sufletul său”.
„Acuma n-am unde pleca… Mor… Scoateţi-mă din caretă; vreau să mor în câmpie”. – Se zice c-a spus aceste cuvinte şi-a murit peste trei sferturi de ceas. Vestea morţii sale lovi greu pe împărăteasă, care leşină de trei ori.

Trăsura cu mortul s-a întors la Iaşi, de la Iaşi a plecat la Herson. Din porunca împărătesei Ecaterina a II-a a fost înălţat un fel de mausoleu în faţa altarului din biserică. Şi numai Pavel I mai târziu a dat ordin ca intrarea în acest mausoleu să fie căptuşită cu cărămidă şi închisă pentru totdeauna. Tot Ecaterina a poruncit ca în Herson să fie înălţat un monument grandios care ar aminti de Grigori Potiomkin. Lucrarea a fost executată de sculptorul Martos. Şi totuşi cel mai frumos omagiu pentru acest om l-a adus unul dintre compatrioţii noştri, Dimitrie Ivanovici Kamenski, care în volumul Biografii Rossiiskih generalissimusov i general-felidmareşalov (Moscova, 1991) a inserat un portret foarte bine documentat din care în viziunea moldoveanului Dimitrie Bantâş-Kamenski arată astfel: „Cneazul Grigori Alexandrovici Potiomkin-Tavriceski avea înfăţişare plăcută şi bărbătească, era bine închegat şi avea o înălţime impunătoare. În tinereţe şi-a betejit un ochi, dar aceasta nu scădea din frumuseţea feţii lui.

El se deosebea de cercul obişnuit al oamenilor din epoca sa, fiind constituit parcă din contrarii: iubea simpleţea şi fastul, era mândru, dar şi amabil, era hâtru, dar şi foarte credul, era ascuns şi era deschis, era risipitor şi foarte zgârcit, era nemilos şi ştia să compătimească, era sfios, dar foarte curajos. Nimic nu se putea compara cu imaginaţia lui nestăvilită şi cu lenea lui proverbială…”.

Istoria noastră este strâns împletită cu istoria Rusiei. Nu din voia noastră, Rusia a tins pe parcursul a mai multor secole să ocupe tot ce este dincolo de Nistru, până la Dunăre şi poate mai departe. Şi din marele flux şi reflux al Imperiului rus au rămas ici-colo nişte ochiuri care ne amintesc de trecerea ruşilor prin aceste locuri. Unul din ochiuri este şi monumentul contelui Grigori Potiomkin, care putea să moară pe câmpul de luptă undeva pe întinsurile Rusiei, ori într-un duel la curte sau chiar în patul împărătesei, dar i-a fost dat să se stingă lângă satul basarabean Mileștii Mici. Poate pentru faptul că pe parcursul secolelor am păstrat respectul pentru acele personalităţi care au creat Rusia, noi ar trebui să fim priviţi un pic altfel.