– A fost o angajare a mea în faţa propriei conştiinţe. Mereu mi-am pus întrebarea: E posibilă educaţia? În cartea „Principiul pozitiv al educaţiei”, editată în 2003, afirmam foarte clar că educaţia este posibilă şi că majoritatea oamenilor preferă să facă o educaţie pe vector pozitiv. Dar, întrucât, unii fac educaţie pe vector negativ, am introdus un mic prefix şi i-am zis rubricii „(Im)Posibila educaţie”.

– Noi, pe ce vector mergem?
– Asupra noastră se simte provocarea răului…

– Cu cât mai mare e binele pe care vrei să-l faci, cu atât mai mare e şi provocarea răului?
– Da, pentru că răul se împotriveşte. Răul din noi, răul din lume, etc. Aparent, e un paradox: pe de o parte, o societate democratică e mult mai liberă decât cea totalitară. Dar, cu cât e mai liberă societatea, cu atât mai liber este şi răul. Aş spune chiar mai mult: de 20 de ani asistăm la o invazie a răului, inclusiv în educaţie, în învăţământ.

„Depinde de tine să ai un zeu”

– Cum ar trebui să înlăturăm răul?
– Constantin Noica, filozoful nr.1 al românilor, care şi în educaţie a avut de spus cele mai importante lucruri, afirma: „Depinde de tine să ai un zeu”. Adică un ideal. O valoare căreia să i te subordonezi şi pe care s-o urmezi. Omul e o fiinţă pozitivă, deci, depinde de tine, omule, ori îmbrăţişezi adevărul, binele, frumosul, libertatea, ori te laşi provocat de rău…

– Doar provocat, sau şi învins?
– Uneori şi învins, căci pe parcursul unei zile, a unui an, a întregii vieţi, suntem şi învinşi, dar de fiecare dată ne ridicăm deasupra răului, facem doi paşi înainte şi unu înapoi, sau un pas înapoi şi doi înainte… Ceea ce contează este vectorul, faptul ca mersul tău să fie spre bine, spre frumos, spre adevăr. Spre libertatea ta…

– În cartea „(Im)Posibila educaţie” aţi inclus şi comentariile cititorilor. Sunteţi mulţumit de modul în care v-au înţeles mesajul cititorii?
– La inaugurarea rubricii, am presupus că vor fi şi ecouri, dar nu m-am aşteptat să fie chiar atât de multe. E explicabil, pentru că toată lumea este angajată în educaţie. Am citit cu interes comentariile cititorilor şi le-am inclus în carte deoarece sunt valoroase. Ele de fapt completează ceea ce spun eu în tabletele mele.

Concediat pentru că şi-a criticat şefii

– Când vă întrebam ce au însemnat aceşti doi ani pentru Dvs. mă gândeam şi la neplăcerile pe care le-aţi avut la serviciu. Din câte ştiu, articolele din TIMPUL v-au făcut viaţa imposibilă…
– Da, cam aşa a fost. S-a ajuns până la concedierea mea de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, în care am lucrat o viaţă – 36 de ani – parcurgând calea de la cercetător ştiinţific până la director…

– De fapt, în formula în care activează astăzi acest institut, l-aţi creat dumneavoastră. Chiar nu s-a găsit niciun colaborator care să se opună acestei concedieri?
– Astăzi, în Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, din păcate, domină o adevărată teroare. Există oameni cumsecade, specialişti competenţi, dar toţi se tem. Cei care m-au concediat sunt foarte buni psihologi, dar psihologi ai răului. Pentru că ei au ştiut: dacă îl concediem pe Pâslaru, celorlalţi o să le intre frica în oase şi nu va mai îndrăzni nimeni să zică ceva. Exact asta s-a întâmplat. Cine îl apără astăzi pe un angajat, fie el şi profesor universitar, cum sunt eu? Absolut nimeni. Majoritatea celor care îmi citesc tabletele din TIMPUL nici nu ştiu de drama mea personală.

Cum i-a interzis directorul să nu scrie tabletele din TIMPUL

– Aş vrea să vă referiţi la această dramă. Nu putem trece peste ea, pentru că, parţial, a fost declanşată şi de articolele pe care le-aţi publicat în TIMPUL…
– Chiar de la primele apariţii în TIMPUL, am fost convocat la directorul L. Pogolşa, care împreună cu directorul adjunct N. Bucun m-au
avertizat, m-au admonestat, mi-au cerut să nu mai scriu în cheia în care am scris. Mi-au „recomandat” să nu manifest gândire critică…

– Mai exact, să nu-i criticaţi în ziar.
– Kant şi-a intitulat lucrarea „Critica raţiunii pure”, însă asta nu înseamnă că el a fost un criticist. A critica înseamnă a examina, a analiza şi ar trebui ca spiritul critic, analitic să fie încurajat, nu blocat. Iar eu în fiecare tabletă nu doar am criticat, ci am oferit şi soluţii – guvernanţilor, conducerii institutului, învăţătorilor, tinerilor… Şefii însă au pus altfel problema: nu şi nu. Mi-au spus-o în faţă: prin publicaţiile mele prejudiciez imaginea institutului.

– De când imaginea institutului este asociată cu persoana şefilor?
– Imaginea Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei o fac lucrările scrise aici, inclusiv cele despre „subcompetenţe”, calitatea cursurilor predate aici. Am făcut şi eu imagine institutului, prin publicaţiile mele ştiinţifice şi publicistice, pe care cititorii au apreciat-o totuşi pozitiv. De ce direcţia IŞE o apreciază ca negativă?..

– După acea discuţie cu şefii nu aţi depus, totuşi, armele…
– Nu. Am continuat să public, deşi bănuiam cam până unde vor ajunge lucrurile. S-au făcut şi anterior încercări de a mă concedia. Aflându-mă la o adunare a Uniunii Scriitorilor, al cărui membru sunt, deşi anunţasem administraţia că voi fi la acea adunare, direcţia IŞE a considerat că am lipsit nemotivat de la serviciu şi a cerut comitetului sindical acordul pentru a fi concediat. Atunci nu le-a reuşit, de aceea au găsit un alt as în mânecă: au scos funcţia mea la concurs…

Ministerul se spală pe mâini

– Cum au putut scoate o funcţie la concurs, dacă cineva deja o deţinea?
– Păi, au încălcat legea. Pentru că cineva este angajat prin concurs într-o funcţie ştiinţifică în primul rând în baza valorilor pe care le-a produs. Conform planului individual de muncă eu am publicat în ultimii cinci ani înainte de concurs de două ori şi jumătate mai multe lucrări, subliniez, ştiinţifice, în reviste de specialitate. Am depăşit deci planul de două ori şi jumătate. Titluri ştiinţifice am, ştie toată lumea, experienţă de cercetare am. Mai mult decât atât, în această perioadă, şase dintre doctoranzii mei şi-au susţinut tezele de doctorat. În plus, am elaborat un proiect de cercetare, care a trecut concursul la AŞM şi a fost acceptat. Prin acest proiect am adus în institut zece locuri de muncă. Am fost aprobat în calitate de director de proiect de către AŞM şi cu toate acestea… Consiliul ştiinţific al IŞE a respins candidatura mea la concurs…

– Greu de înţeles. Reiese că dai afară un profesor care a depăşit planul, doar pentru că îţi este incomod… Aveţi altă explicaţie?
– Eu cred că s-a încercat şi s-a reuşit, parţial, convertirea de către conducerea institutului a membrilor acestui consiliu. Votul este secret. Din cei 17 membri împotriva mea au votat 11, iar şase m-au susţinut. Altfel, în ce bază au votat cei 11 membri ai consiliului împotriva mea?

– V-aş întreba ce atitudine a luat ministerul, dar mă abţin, pentru că ştiu că şi ministerul a fost printre cei criticaţi de dumneavoastră, deci şi pentru minister aţi fi putut fi o persoană incomodă…
– Ministerul ar fi putut soluţiona cazul foarte simplu, de exemplu, prin anularea votului consiliului ştiinţific. Dar, cu multă întârziere la scrisoarea mea, m-a sfătuit să apelez la judecată. S-a spălat pe mâini. Desigur că am dat în judecată institutul. Acum, depinde de judecător – dacă va judeca după aparenţe, va spune că, formal, concursul s-a desfăşurat corect. Dacă va pătrunde în esenţă, va descoperi o mare nedreptate.

Cu infarct, la Cardiologie

– Vara trecută aţi fost internat la Cardiologie…
– Păi, ei nu m-au concediat aşa de simplu. Aventura, foarte urâtă, a fost de durată. Cum a revenit Bucun în institut, am fost marginalizat peste tot, alungat, lipsit de toate funcţiile.

– Ca toate să se termine într-o zi cu concedierea…
– Cel mai grav nu e faptul că am fost concediat, ci că s-a dus pe vânt toată munca mea şi a sectorului, de peste 15 ani, muncă finanţată cu bani publici. Ca şef de sector, am elaborat împreună cu colegii mai multe lucrări, inclusiv, Curriculumul de limba şi literatura română. Aceasta este singura disciplină şcolară curriculumul căreia a fost elaborat în baza unor cercetări de durată. Curriculumul a suportat două ediţii, în 1999 şi în 2006. La ediţia a treia, am fost înlăturat din calitatea de coordonator şi de prim autor şi a fost întocmit un alt curriculum. Astăzi în şcoală este implementat un curriculum întemeiat pe „subcompetenţe” – de râsul găinilor! – şi este un curriculum fără obiective. Ce înseamnă să-ţi educi copiii pe „subcompetenţe”? Se gândeşte cineva la asta? La facultăţi se predau „subcompetenţe”, la cursuri de perfecţionare – la fel.

– Ce presupune noţiunea de „subcompetenţe”?
– Nu ştiu ce înseamnă asta. Competenţa nu poate fi divizată în „subcompetenţe”, este indivizibilă. Despre un om care are competenţe spui că este competent. Dar despre cineva care are „subcompetenţe” ce poţi să spui? Limba este un organism viu şi nu-ţi permite să debitezi prostii. Cum putem admite să fie educaţi copiii noştri pe „subcompetenţe”, în baza unei curricula disciplinare fără obiective? Omul este singura fiinţă care îşi formulează obiective, pe care apoi le realizează. Ei, iată că s-au găsit „specialişti” în pedagogie care au elaborat curricula fără obiective…

– Şi chiar aţi pus aceste probleme atât de aproape de inimă încât să ajungeţi până la infarct?
– În ultimul timp mi se provoca câte o situaţie care mă stresa cumplit, de două ori în săptămână mi se dădea ori mustrare, ori avertizare… Era o hărţuire permanentă, am şi scris în una din tabletele publicate în TIMPUL. La 27 iunie am făcut infarct, am fost internat la terapie intensivă, încă mă aflam acolo când, peste trei zile după infarct, conducerea institutului a organizat concursul, în rezultatul căruia eu am fost concediat… Nu era o urgenţă, concursul putea să se desfăşoare pe parcursul unui an întreg. Îşi poate imagina cineva că, aflat în secţia de terapie intensivă, cu infarct provocat tot de instituţia unde activează, colegii săi s-ar fi adunat să-l dea afară?! Nu s-a găsit unul care să zică, oameni buni, hai să aşteptăm până iese omul din spital. Legea ne permite, avem tot anul înainte… S-a dorit executarea mea, cu orice preţ.

Când cedezi principiile – cedezi totul

– Şi asta se întâmplă în domeniul Educaţiei… Acum, cum vă simţiţi, ce zice inima dumneavoastră?
– Mulţumesc, mai bine. Îmi restabilesc, încet dar sigur, capacitatea de muncă, am doctoranzi, am proiecte… Pe un profesor întotdeauna îl mai aşteaptă şi nişte cărţi începute, dar neterminate. Atât doar că nu am un salariu, trăiesc din contul soţiei… Tare aş vrea să apuc timpurile când printre diriguitorii învăţământului şi în special în cercetare nu vor mai domina mediocrităţile…

– În fond, lupta dumneavoastră cu mediocrităţile a fost din cauza unor principii…
– Da.

– Se merită să lupţi pentru principii? Cu preţul sănătăţii?
– Aş zice mai mult: suntem obligaţi să luptăm pentru principii, să ne trăim viaţa conform unor valori, nu la întâmplare. Dacă aşa m-am format eu pe parcursul vieţii, conform unor principii pe care mi le-am asumat, sunt obligat să le urmez. În momentul în care eu pactizez cu opusul acestor principii, înseamnă să mă trădez pe mine însumi.

– Este, astăzi, învăţământul autohton axat pe principii?
– Din păcate, nu. Astăzi, sistemul merge pe ideea preluării fără discernământ a unor recomandări făcute de instituţiile europene. Şi dacă măcar aceste recomandări ar fi preluate cu cap, dar nu, esenţa rămâne undeva în afară, se preiau doar nişte sloganuri de acolo. De aceea Codul Educaţiei este atât de neînţeles şi respins – pentru că el chifteşte de sintagme preluate mecanic din documentele europene. Foştii noştri colegi din Ţările Baltice au luat tot ce e mai bun din Occident, dar fără să anuleze ceea ce avea mai bun învăţământul lor naţional… Noi nici măcar nu cunoaştem problemele pe care le are de rezolvat şcoala noastră naţională. Cum să elaborezi un cod bun, fără să conştientizezi care sunt problemele tale?

Trei probleme ale şcolii naţionale

– În opinia dumneavoastră, care ar fi principalele trei probleme cu care se confruntă şcoala naţională?
– Prima ar fi criza de identitate. Spre deosebire de alte popoare, nu suntem un popor-naţiune, suntem o parte a naţiunii, care a avut de trăit nişte experienţe specifice. Ar trebui să-i învăţăm pe educaţi să-şi conştientizeze adevărata identitate, la care ne afiliem prin naştere. Nu poţi să-ţi negi rădăcinile genetice. Sigur, faci acest lucru, interacţionând cu valorile care sunt astăzi în vogă pe plan european şi universal. Anume acest lucru vroiam să-l facem în cadrul Proiectului de cercetare de la care am fost respins prin concediere şi care se numeşte „Principii şi metode de integrare naţional-europeană a educaţiei umaniste în gimnazii şi liceu”. Apropo, am încercat să-l transfer la Universitatea Pedagogică, dar mi s-a spus că legislaţia în vigoare nu prevede transferarea unui proiect dintr-o instituţie în alta. Iar eu mă întreb: dar legislaţia naţională prevede distrugerea unui proiect?

– Şi cea de-a doua problemă?
– A doua problemă e cea a tineretului nostru, care se lasă tot mai mult provocat de forţele răului. De ce? Pentru că nu sunt promovate şi asimilate noţiunile de bine, frumos, adevăr. Tineretul nu obţine în timpul anilor de studii o bază morală temeinică, pe care i-ar da-o şcoala, familia, întreaga societate. De fapt, noi i-am lăsat pe tineri de izbelişte, singuri în faţa sorţii…

– Nu este o crimă, fiind vorba de generaţia tânără?
– Eu i-am zis diversiune ideologică. Şi chiar e o diversiune să întemeiezi un învăţământ pe „subcompetenţe”, să lipseşti învăţământul de obiective educaţionale, să elimini din el educaţia politică pe motivul depolitizării. Şcoala trebuie depolitizată, dar copiii trebuie educaţi, inclusiv, din punct de vedere politic. Şi aici ajung la cea de a treia problemă, care ar putea fi chiar prima în ordinea priorităţilor. Eu de mult trag clopotele: avem nevoie de o doctrină politică a educaţiei. Ce politică la nivel de stat facem în domeniul educaţiei şi învăţământului? Aşa cum ştim ce ne propunem să facem în economie, în agricultură, în industrie, la fel trebuie să ştim ce urmărim la nivel de stat în domeniul învăţământului. Noi, acum am pus carul înaintea boilor – am elaborat Concepţia Educaţiei, Codul Educaţiei, fără să avem o doctrină politică a învăţământului.

Cine ar trebui să gestioneze creierii naţiunii

– Aţi discutat despre aceasta şi cu miniştrii Educaţiei?
– Îmi spuneţi, vă rog, cum se ajunge la ei?! Nu am acces. Le-aş fi spus mult mai multe lucruri, decât asta.

– Aşadar, învăţământul nostru merge cu stângul…
– Mai rău. Din 2009 în învăţământul nostru se face constant o diversiune ideologică. Diriguitorii din domeniu au lipsit învăţământul de obiective. Luaţi-i omului capacitatea de a-şi formula idealurile, obiectivele, scopurile, şi nu veţi mai avea în faţă un om, ci o fiinţă oarecare.

– Şi în locul acestor noţiuni ce au pus?
– Au pus „subcompetenţele”!

– I-aţi criticat aproape pe toţi miniştrii în tabletele semnate în Timpul. Cum ar trebui să fie şi ce ar trebui să facă un ministru pentru a face faţă exigenţelor timpului?
– Miniştrii ar trebui să gestioneze creierii naţiunii. Orice ministru al educaţiei are în ţara sa un număr de creieri care creează valorile pedagogiei naţionale. Aceşti creieri ştiu ce trebuie făcut.

– Acest lucru e posibil şi în condiţiile în care miniştrii sunt numiţi în baza algoritmului?
– Algoritmul e doar o practică de guvernare. Eu sunt încrezător în caracterul pozitiv al fiinţei umane. Fie partidul cât de pipernicit, nu se poate să nu aibă nişte oameni cumsecade, care au ceva de spus şi în învăţământ. Cauza eşecurilor noastre vine nu atât de la algoritm, cât de la „legea morală din noi”, cum spunea Kant. Revin la Noica, cel care zicea „Depinde de tine, să ai un zeu”. Depinde de tine, care ai ajuns ministru, cum vei face şi ce vei face. Lasă că partidul nu te mai încurcă în aşa măsură astăzi, ca altădată. Deci, dacă eşti competent şi ai o morală până la urmă poţi să faci ceva. Îţi alegi oamenii cu care să lucrezi. Sunt sigur că se poate conlucra bine şi cu actualul ministru al Educaţiei, chiar dacă, în chestiunea mea personală nu a făcut mare lucru…

Legea supravieţuirii nu este întotdeauna valabilă

– Constantin Tănase spunea despre dumneavoastră, în prefaţa cărţii, că aţi face parte din categoria veşnicilor nemulţumiţi şi incomozi… Este adevărat?
– A fi mulţumit de tine înseamnă să te conştientizezi pe tine, să fii în armonie cu propriul eu şi cu lumea în care trăieşti. Dar asta nu înseamnă că trebuie să închizi ochii la nedreptăţi. De fapt, eu sunt mulţumit de mine…

– Chiar dacă alţii nu sunt mulţumiţi de dumneavoastră?!
– Nu sunt chiar atât de mulţi cei nemulţumiţi. Din păcate unii dintre ei sunt la putere astăzi. Majoritatea oamenilor din viaţa mea mă acceptă. Inclusiv, profesorii şcolari, pentru care fac cu plăcere cursuri.

– Descopăr în persoana dumneavoastră un nonconformist de profesie, poate chiar de vocaţie…
– Nu aveţi dreptate, eu sunt un mare conformist – mă conformez principiilor mele. Nu unor situaţii de moment, ci unor principii. Mă conformez lui Noica, lui Eminescu, lui Eliade şi Blaga… Sigur, uneori trebuie să fim flexibili, ca să nu pierdem principiile, asta se numeşte compromis. Dar compromisul e atunci când cedezi puţin, ca să nu pierzi mult. Când cedezi principiile – cedezi totul.

– E frumos ceea ce spuneţi, dar câţi oameni trăiesc astăzi după principii?
– Puţini, pentru că nu şi le cultivă. Să crezi în Dumnezeu este bine, dar dacă depui efort să cunoşti principiile creştinismului, credinţa ta va fi mai mare, mai puternică. Eu înţeleg că, în perioada unor mari crize sociale, economice, contează să supravieţuieşti. Iată de ce mai mulţi oameni se îngrijesc de supravieţuirea lor fizică şi a copiilor lor. Dintr-un război este important să te întorci viu. Dar o naţiune produce şi fiinţe care să o menţină în calitatea sa de naţiune – politicieni care să dea naţiunii orientarea corectă, pedagogi, care să dea orientarea corectă educaţiei… Ei nu au dreptul şi nici nu pot să se centreze pe supravieţuire, chiar dacă trebuie să accepte sacrificiul.

– Şi, ultima întrebare: când reluaţi rubrica în TIMPUL?
– Mă gândesc să încep alta. Acum fac o pauză, care nu înseamnă criză de creaţie, ci perioadă de acumulare. Voi reveni, în curând!