– Deci, lucrezi la Trușeni.
– Da, tocmai mi-am mutat lucrurile la Trușeni. E un sat mic de 8 mii de persoane. Tu ești din Chișinău?
– Nu, m-am născut la Soroca, dar locuiesc și lucrez la Chișinău. Ai auzit despre orașul Soroca? E la nordul Moldovei.
– Da, desigur. Nu am fost, dar am câțiva colegi care activează acolo și spun că le place mult Soroca. Mai exact, am chiar un prieten care face voluntariat în proiecte de turism pe bicicletă. Mai am colegi din Corpul Păcii la Orhei, Ungheni, Râșcani, Cahul.
– Cum ți se pare munca ta aici, în Moldova?
– Lucrez pentru Corpul Păcii. Sunt patru proiecte mari pe care organizația le implementează în Moldova: dezvoltare comunitară, educație pentru sănătate, business rural și predarea limbii engleze. Eu încerc să ajut profesorii din Trușeni să predea cât mai eficient limba engleză. E plăcut și în același timp ușor pentru mine, căci am în spate un an de master în TESOL (predarea limbii engleze pentru vorbitorii alogeni – n.red.). Timp de un an am lucrat cu două tipuri de profesori, mai tineri și mai experimentați. Când spun „lucrez”, am în vedere tot ce face un profesor din momentul în care intră în clasă, tehnici și metode de predare, lucrul cu elevii până în clasa a IX-a, dar și planificarea orelor și materialul didactic.
– Ce impresie ți-ai făcut despre profesorii noștri de engleză din școală?
– Muncesc mult. Chiar și când aplică pentru a beneficia de acest program oferit de Corpul Păcii. Pentru că noi, voluntarii, nu alegem școala sau învățătorii cu care colaborăm. Suntem trimiși deja în școlile care au fost selectate de către proiect. De obicei locuim în aceeași localitate. Eu am stat până nu demult într-o familie din Costești. Abia zilele acestea m-am mutat la Trușeni. Stau într-o familie frumoasă și prietenoasă. Sunt o norocoasă, pentru că până la mine a mai găzduit încă 3 voluntari, așa că au experiență în comunicarea cu străinii.
– Ce ți se pare cel mai greu în lucrul cu învățătorii?
– Nu e greu să lucrezi cu ei, deloc. Totuși am înțeles că e important nu să-i învăț lucruri noi, ci să-i încurajez să le aplice. Preiau cu plăcere diferite tehnici și metode de predare, dar când vine vorba să scrie agenda pe tablă, să planifice minuțios următoarea lecție sau să facă unele totaluri la sfârșit de lecție și să încerce să vadă dacă metodologia a fost și eficientă sau pur și simplu aplicată, lucrurile merg puțin mai greu.
– Cum trece o zi obișnuită de lucru în școala în care lucrezi?
– Mă întâlnesc cu partenerii mei în oficiu – mă refer la profesori -, bem o cafea și mergem la lecția pe care am planificat-o cu o zi înainte. Până la urmă, planificarea orelor e partea cea mai importantă a lucrului nostru: care va fi vocabularul pe care îl vom preda, pe ce vom pune accentele, care va fi subiectul de gramatică pentru lecția viitoare. Iar metodologia va reieși din aceste obiective. De obicei, operăm cu jocuri, pe care le iubesc și profesorii și care îi ajută pe elevi să asimileze mai ușor materia nouă.
– Știi ce salariu au profesorii noștri?
– Știu că este mic.
– Crezi că ai putea face față cu un asemenea salariu aici?
– Nu știu. Cred că e important ca un pedagog să fie recunoscut și apreciat. Dincolo de dedicația pentru profesie, are și el familie și copii, deci salariul ar trebui să fie suficient pentru a-și întreține familia. Eu admir sistemul educațional din Finlanda. Pentru atitudinea față de pedagog, dar și pentru tot felul de inovații implementate în educație. De altfel, apreciez foarte mult interesul de care dau dovadă partenerii mei din Moldova față de materialele și suporturile didactice noi, pe care le pot oferi.
– Când ai plecat de-acasă, ai avut posibilitatea să alegi țara în care să vii?
– Acum voluntarii au posibilitatea să aleagă unde merg. Eu însă nu am avut această oportunitate. Sunt din California, unde spaniola este, practic, a doua limbă de circulație și la master am studiat spaniola. Deci, aș fi ales mai degrabă o țară unde se vorbește această limbă. Poate Spania sau o țară din America Latină. Dar n-a fost să fie. Misiunea noastră de voluntari a fost trimisă în Moldova.
– Ai auzit despre Moldova până în acel moment?
– Îmi pare atât de rău s-o spun, dar nu, nu auzisem și nici măcar idee nu aveam că există așa o țară. Și nu sunt singura. Am o mulțime de prieteni acasă care mă întreabă când le zic unde sunt acum: „Și unde-i Moldova? E în Africa”? –„Nu, e în Europa”.
– Cum ai găsit țara noastră? Te rog să fii cât poți de sinceră.
– (Zâmbește) Ei bine, când am coborât din avion am fost chiar surprinsă. Pentru că, atunci când te pornești într-o țară „aflată în curs de dezvoltare” ai în minte o cu totul altă imagine. Și eu, de fapt, am văzut aici atâtea mașini luxoase, încât m-am întrebat dacă chiar am venit într-o țară în curs de dezvoltare. Și internetul e mult mai bun decât în alte țări. Cred că ceea ce merită să dezvoltați, de fapt, este infrastructura. Mai ales în sate, dar și în orașe. Calitatea locuințelor, comoditățile, drumurile. Apoi, cred că ar merita o atenție mai mare felul în care comunitatea relaționează. Sunt lucruri pe care pur și simplu le-ați putea face altfel, dezvoltându-le cu forțe proprii.
– Ce ai în vedere, mai exact?
– Luna trecută am mers într-o tabără de lucru cu mai mulți voluntari, unde erau și tineri moldoveni. Când le-am spus că sunt voluntar și că sunt din SUA, ei m-au întrebat ce caut, de fapt, aici, dacă nimeni nu mă plătește. Le-am zis că am venit după experiență și după lucruri practice, care, după ce revin acasă, îmi vor aduce bani. Cred că gândim diferit. Și asta pentru că noi, americanii, încurajăm voluntariatul. E vorba despre conștiință civică, dacă vrei, care merită dezvoltată. Nu clădirile trebuie construite, ci oamenii. Aici voluntariatul este în curs de dezvoltare.
– Cu siguranță a trebuit să te ciocnești de lucruri neobișnuite pentru tine…
– Păi, eu sunt fată de la oraș, vin dintr-un stat mult mai mare, situat pe litoralul oceanului. Și acum mă aflu într-o comunitate rurală unde lumea reacționează foarte clar la prezența mea aici. Deja m-am obișnuit să văd cum oamenii din jur își dau ghionturi și se întreabă unul pe altul „Ia, ai văzut-o?”
– Ce ți-a plăcut sau ai învățat de la moldoveni?
– E o întrebare care mi se adresează des aici. Știi, mediul din care vin e unul deschis, dar în care se respectă foarte strict distanța. Distanța fizică dintre oameni, în primul rând. Până și relația mea cu prietenii s-a schimbat în timp. Cu mulți dintre ei nu mai țin demult legătura. Și asta e tipic pentru americani. Ceea ce apreciez la voi e că știți să creați în jurul vostru comunități deschise, permiteți altora să vă fie prieteni de la grădiniță până la universitate. Oamenii se pot simți în siguranță aici. Și cred că e minunat.
– Au fost situații care să te deranjeze?
– În fond, „neplăcerea” e și ea cumva legată de cultura spațiului și a distanței. Uneori călătorind cu „rutiera” simt că sunt pe punctul de a exploda. E imposibil, e sufocant și mai e și periculos. Ceea ce chiar nu pot înțelege – de ce atunci când e foarte cald nu se poate să deschizi fereastra?
– Oamenii cred că de la curenții de aer te poți îmbolnăvi, poți să răcești.
– Adevărul e că ne îmbolnăvim când intrăm în contact cu bacteriile sau nu ne spălăm pe mâini.
– Știu. Dar mai e nevoie de timp ca să înțelegem asta toți. Suntem în curs de dezvoltare…
– Această stare de lucruri mă face să ies din casă cu două ore mai devreme și să mă întorc cu două ore mai târziu acasă. Merg mult pe jos ca să evit situațiile neplăcute din transportul public. Nu-mi place să simt o mână străină pe spate sau deasupra capului meu. E prea mult pentru mine. Cred că nici moldovenilor nu le place asta. Sunt oameni de care am reușit să mă apropii mult aici, este familia care mă găzduiește. M-am obișnuit deja că la întoarcere îmi iau rucsacul din spate sau mă ajută să-mi scot haina și ne îmbrățișăm, ne dăm pupicuri. E chiar drăguț și deja îmi place.
– Dacă ar fi să iei ceva cu tine acasă, ce ai lua de aici?
– Poate o să râzi, dar m-am gândit și mai înainte la asta și am înțeles că voi lua cu mine felul în care am învățat aici să-mi folosesc mâinile. Lumea din sat lucrează foarte mult fizic. Am descoperit cu plăcere cum oamenii taie lemne, culeg fructe, pomușoare și legume din grădină. A fost curios să văd cum taie capul unei găini. Mai e și felul în care oamenii vorbesc aceeași limbă în mod diferit. E atât de nostim. Uneori comunicarea verbală e foarte asemănătoare cu felul în care îți folosești mâinile. E o metaforă, știu, dar asta am simțit aici.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
