Zahărul, bunul de lux care a încurajat sclavia

Expansiunea arabă a fost cea care a răspândit secretul producţiei de zahăr, inclusiv în Spania.

Vesticii au avut ocazia să guste noua mirodenie abia în secolul al XI-lea, datorită cruciaţilor. Zahărul apare documentat în Anglia în 1099, iar în secolele următoare s-a intensificat comerţul cu estul, dar multă vreme zahărul a rămas un bun de lux. În 1310, la Londra, o jumătate de kg. costa doi şilingi, adică aproape 100 de dolari pe kg. în secolul al XV-lea existau rafinării la Veneţia, dar cantităţile rezultate erau foarte mici. Odată cu călătoriile lui Columb însă, situaţia avea să se schimbe radical.

Şi de fapt, zahărul, sau aurul alb cum îî mai spunea coloniştii englezi, a jucat un rol fundamental în evoluţia istorică întrucât a devenit treptat motorul comerţului cu sclavi care a adus milioane de africani în Americi începând cu secolul al XVI-lea. Practic istoria fiecărei populaţii din Caraibe, America de Sud şi sudul Statelor Unite a fost influenţată de plantaţiile de trestie, iniţiate ca sursă de venituri considerabile pentru superputerile europene.

Trestia si-a făcut apariţia în Lumea Nouă în 1492, când Columb a adus-o în Republica Dominicană, unde i-a priit mediul tropical. Europenii si-au dat imediat seama de potenţialul comercial al zahărului. Coloniştii spanioli au sustras seminţe din câmpurile lui Columb şi le-au plantat în propriile colonii, iar portughezii le-au adus în Brazilia, după care zahărul a călătorit spre Barbados sau Haiti. Şi odată cu expansiunea activităţii, a crescut şi nevoia de forţă de muncă.

În 1505 a sosit prima corabie cu sclavi şi aveau să mai tot vină 300 de ani de acum înainte. Majoritatea proveneau din Africa de vest, unde coloniile portugheze deja stabiliseră puncte comerciale pentru piper, fildeş şi alte bunuri. Pentru cei mai multi europeni, nou-veniţii pe Atlantic nu reprezentau decât o extindere a unui sistem deja în funcţiune. Trestia de zahăr reprezenta elementul cheie al unei reţele de negoţ în care sclavii erau trimişi la muncă pe plantaţiile din Lumea Nouă, produsul muncii lor era trimis în capitalele europene, iar alte bunuri ajungeau în Africa pentru a se putea achiziţiona şi mai mulţi sclavi.

În acele trei secole, zahărul s-a aflat de departe pe prima poziţie in ceea ce priveşte importanţa bunurilor care tranzitau oceanul, responsabile pentru o treime din economia europeană. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor, de exemplu prin adăugarea melasei sau romului produselor secundare, baronii zahărului din Jamaica au devenit extrem de înstăriţi.

Semnificaţia acelor colonii bogate în trestie, in special cele aparţinând Marii britanii şi Franţei, a avut consecinţe colosale asupra reconfigurării hărţii Americilor în secolul al XVIII-lea. Marea Britanie şi-a pierdut cele 13 colonii americane care şi-au câştigat independenţa în parte pentru că armata era prea concentrată pe insulele cu trestie. Spre deosebire de sclavii din sudul Statelor Unite, cei de pe plantaţiile din Caraibe îi depăşeau numeric pe europeni. Proprietarii englezi trăiau în permanenţă cu frica unei revolte şi cereau mereu soldaţi pentru protecţie. Unii istorici susţin că mai multe bătălii din războiul de independeţă s-ar fi sfârşit altfel dacă Marea Britanie şi-ar fi distribuit altfel forţele.

În mod ironic, regele George al III-lea a cedat câteva insule din Caraibe Franţei pentru a-şi asigura stăpânirea asupra unei bucăţi considerabile a Americii de Nord, pustii şi fără pic de zahăr, mulţi englezi fiind convinşi că a fost o afacere profitabilă…

Despre proprietăţile sfeclei de zahăr s-a aflat abia în 1747, iar interesele celor implicaţi în afacerea plantaţiilor i-au împiedicat exploatarea, fiind văzută mai mult ca o curiozitate. Situaţia a durat până la războaiele napoleoniene, când Marea Britanie a instituit blocada asupra importurilor de zahăr în Europa continentală. Până în 1880, sfecla a înlocuit trestia ca materie primă, dar aceleaşi interese au întârziat introducerea sfeclei în Marea Britanie până la primul război mondial.  

sursa: historia.ro