Aici e un adevăr istoric. Dacă unele ţărişoare din antichitate sau din Evul Mediu s-au unit datorită istoriei comune, la noi unirea a fost făcută de limbă. Chiar dacă Djuvara nu a menţionat că astăzi nu mai suntem o ţară, ci două.
Cele trei Principate Române au avut o istorie aparte – domnitori diferiţi, case domneşti diferite (cu mici excepţii, cum ar fi casa Movileştilor, care a dat domni atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească), războaie diferite. Elementul de legătură dintre ele, ce a şi dus la unirea principatelor, a fost – fără îndoială – limba română. Alături de limbă mai putem invoca ataşamentul incredibil faţă de ortodoxie.
Mulţi istorici şi-au pus această întrebare: cum s-ar fi putut conserva această insulă de latinitate din estul Europei, dacă oamenii ar fi renunţat la credinţa ortodoxă. E suficient să urmărim mişcările din Transilvania ca să înţelegem că românii erau discriminaţi – spunem noi astăzi – mai ales din pricina credinţei ortodoxe. Dacă ataşamentul de ortodoxie nu ar fi existat, cât s-ar mai fi păstrat elementul etnic? Să îl luăm ca exemplu pe Iancu de Hunedoara, o figură istorică cunoscută în toată Europa. Devine catolic, se căsătorește cu o nobilă maghiară și îl nasc pe Matei Corvinul, un rege al Ungariei de origine română. Acum, dacă îl punem alături de Matei Corvinul pe mitropolitul Kievului, Petru Movilă, ce ne vine în minte? Cel dintâi e receptat cu greutate ca român, şi nu a sprijinit populaţia de limbă română din Transilvania, pe când cel de-al doilea e o emblemă a culturii şi a bisericii. Fiindcă Petru Movilă, pe lângă origine, și-a păstrat și credința ortodoxă.
Se știe că în 1690 Leopold I le dă voie sârbilor să își mențină ortodoxia, pentru a putea conta pe ajutorul lor în lupta antiotomană. Această libertate i-a inclus și pe românii din Banat, care au avut, prin alipirea de biserica sârbă, o libertate mult mai mare decât frații lor din Ardeal. Însă, constatăm, că indiferent în ce direcție au căutat ajutor, românii nu își pierd nici limba, nici credința. Primele tipărituri în limba română, începând cu cele ale diaconului Coresi, sunt adresate tuturor celor ce vorbesc aceeași limbă, indiferent de granițele principatelor. Judecăm astfel că, datorită limbii comune, unitatea de conștiință s-a făcut prin cultură și credință.
Cel mai citit cotidian din Banat, Renașterea bănățeană, are un supliment cultural numit Paralela 45. În acest supliment, pe șase august, Laurențiu Nistorescu a semnat un frumos articol dedicat sărbătoririi Limbii Române în România și Moldova. Citez câteva fraze: „Cel mai important liant al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, care n-a putut fi anulat nici la prima răpire a Basarabiei, din 1812, nici la cea din 1940-1944, a fost graiul comun”. Iar mai departe notează: „Pentru bolşevicii care terorizaseră vreme de patru decenii Basarabia, răstimp în care au deportat, încarcerat sau lichidat fizic peste un milion de oameni, începând cu elitele culturale, religioase şi economice, şocul constatării că conştiinţa naţională era indestructibilă a fost atât de mare, încât de-a lungul celor 24 de ani care s-au scurs de atunci şi până astăzi, n-au mai avut decât o singură preocupare: să nege evidenţa faptului că românii şi basarabenii vorbesc aceeaşi limbă.”
Şi chiar dacă în dialogurile oficiale dintre Republica Moldova şi România se ţine cont de terminologia impusă, chiar dacă la ştirile din România se vorbeşte de cetăţenii moldoveni când e vorba de noi; în limbajul neoficial, acelaşi care a făcut posibilă păstrarea conştiinţei naţionale, toate marile personalităţi din Republica Moldova sunt recunoscute peste Prut drept: artiştii, scriitorii, medicii (etc.) basarabeni. Aceasta e o altă realitate lingvistică ce nu poate fi anulată prin decrete şi hotărâri.
