Dan Dungaciu: In memoriam Constantin Tănase

Când am văzut pentru prima dată ultima fotografie a lui Nae Ionescu, mi-a fost greu să cred că profesorul atâtor generații strălucite avea, la ceasul trecerii la cele veșnice, doar 50 de ani. Fața lui brăzdată și părul albit sugerau mult mai mult. Ulterior, am înțeles de ce. Directorul Cuvântului fusese, vreme de 20 de ani, în centrul tuturor marilor bătălii care s-au purtat în România interbelică, fie că a fost vorba despre confruntări politice, teologice sau culturale. Așa ceva nu e la îndemâna oricui și nu poate trece fără să lase urme adânci…

Mi-au venit în minte aceste lucruri citind cartea de confesiuni jurnalistice a maestrului Constantin Tănase. Din 1997 până astăzi, adică de aproape 17 ani, penița directorului de la TIMPUL, infatigabilă, iscoditoare, frisonantă, a fost, nu odată, epicentrul marilor bătălii (geo)politice din stânga Prutului, de la primul editorial până a trecut la Domnul.

Bătăliile lui Constantin Tănase

Constantin Tănase este o specie rară de gazetari basarabeni. E greu de evaluat până la capăt, pentru că suntem, cum s-ar spune, prea aproape de fenomen. Perspectiva contează. Nu poți să vezi elefantul cu microscopul, s-a spus cu temei, așa cum nici nu poți să îl vezi/evaluezi pe Constantin Tănase doar prin prisma experiențelor concrete cu Domnia Sa, oricât de agreabile ar fi fost ele: lectura unui editorial, o dezbatere publică, un interviu, o discuție la o cafea sau la un pahar cu vin. Iar ceea ce scriem aici va deveni, fatal, o fotografie de moment.

Directorul TIMPULUI nu este singurul jurnalist din stânga Prutului care „a pus pumnul în pieptul furtunii”. Dar este cel care a făcut-o cel mai consecvent, fără rest și fără menajamente. Nu s-a lăsat dus de valurile zilei și nici nu a ascultat sunetele de sirenă ale niciunei forme de „pragmatism” sau conjuncturi onctuoase. S-a ținut tare de catarg, de fiecare dată, și a trecut peste toate valurile fără să schimbe direcția. Căci furtunile nu au încetat niciodată în Republica Moldova. Dar Constantin Tănase a fost de fiecare dată acolo, în mijlocul lor, și a reușit să iasă din ele, deseori decepționat, dar nesmintit.

Ultima carte a Maestrului, Groapa cu lei (2014), este rezumatul acestor bătălii succesive, a căror miză imprescriptibilă o redă cel mai bine următorul pasaj: „Adevărul este că marea bătălie pornită de românii moldoveni în anii 90 nu s a încheiat, R. Moldova se mai află încă pe baricade. Lupta se dă în continuare pentru aceleaşi adevăruri, ca şi în anii mişcării de renaştere naţională. Pe unii îi supără, alţii iau în derâdere noţiunea „adevăr ştiinţific şi istoric”, dar în realitate, din păcate, asta e: R. Moldova trăieşte „drama sfâşierii” din cauză că încă nu şi a rezolvat „dosarul ei identitar”: cine suntem şi ce limbă vorbim. Şi azi R. Moldova se află la mijloc de drum, cu o identitate dublă – una românească, firească, acceptată de o parte a societăţii, şi alta moldovenească, artificială, creată de străini, respinsă de cealaltă parte”.
Pasaj crucial, care oferă grila de lectură a cărții și vieții jurnalistului Constantin Tănase. Bătălia identitară, cu toate prelungirile ei politice și geopolitice (pentru că și acestea sunt, la rândul lor, identitare), sunt cele care i-au marcat destinul. Niciodată această somație nu a dispărut. Doar nuanțele, iluziile, tonul sau furia verbului s-au modificat. Și pentru că această bătălie nu s-a ostoit, și nicio guvernare nu a tranșat-o în sensul „bătăliei pornite de românii moldoveni în anii 90”, și pentru că directorul TIMPULUI și-a dus, de fiecare dată, misiunea de jurnalist până la capăt – Constantin Tănase nu a fost niciodată un jurnalist la modă.

Paradox? Nu chiar. Pentru că „a nu fi la modă” nu înseamnă a nu fi citit și răscitit, comentat, adulat, criticat, chiar înjurat. Nu înseamnă nici măcar că nu ești cel mai notoriu gazetar din întreaga republică. Înseamnă însă că nu ești sau că nu ai fost niciodată, până la capăt, „în grațiile” guvernării, nu ai fost o „vedetă publică”, în ciuda gesturilor de captatio care nu au lipsit. Și pe care jurnalistul le-a refuzat tocmai pentru că bătălia lui, marea lui bătălie, era departe de a se fi epuizat. Pe Tănase nu îl poți ignora. E prea mare, din toate punctele de vedere, ca să-l ocolești sau să sari peste el. Deci, ești nevoit să îl invoci de fiecare dată, dar nu să îl convoci cu adevărat. Toată lumea îl cunoaște pe Constantin Tănase, dar puțini dintre mai marii zilei îl și recunosc.

Acesta i-a fost, deseori, destinul public. Ceea ce vom selecta mai la vale este doar o sistematizare a etapelor principale în care s-a ilustrat elocvent această manieră unică – și care face marca specifică a lui Constantin Tănase – de „a nu fi la modă”.

Acest text este portretul unui autoportret.

Jurnalistul nu e… de nicăieri. Un intermezo metodologic

Înainte însă, două precizări metodologice se cuvin făcute. Prima ține de cheia de lectură a cărții. Cititorul are în față un gen inedit în literatura de specialitate. Groapa cu lei nu este nici o istorie a R. Moldova, nici o colecție de editoriale, nici memorialistică, nici bilanțurile unei vieți profesionale. Este, însă, ceva din fiecare. Este o istorie esențială – în sensul de a surprinde esența – a R. Moldova, citită autobiografic, care autobiografie este citită prin intermediul textelor care au fost scrise sau ar fi putut să fie scrise. Este o tehnică a oglindirii și dez-oglindirii, în care cel care oglindește devine cel care se oglindește, și invers. Constantin Tănase numește această metodă „viața ca editorial” și ne rostește, într-un lung „articol”, de dimensiunile întregii cărți, ce i s-a întâmplat și ceea ce ni s-a întâmplat. Rostindu-și viața de jurnalist, o rostește și pe cea a R. Moldova… Deseori, o rostuiește, îi dă, adică, un rost.

Cum face asta? Și aici urmează a doua precizare metodologică, care ține depoziționarea, cum ar spune postmodernii, autorului. Cu cine ține, până la urmă, Constantin Tănase? De partea cui e? Cum rezolvă el povestea complicată a neutralității jurnalistice, din moment miza principală a bătăliilor directorului de la TIMPUL este tocmai cea identitară? Vorba unui cititor invocat în volum: „are sau nu jurnalistul naţionalitate?”

Iar Tănase răspunde așa (și nu ar fi fost Constantin Tănase dacă răspundea altfel): „Mai întâi şi întâi sunt român, apoi jurnalist (anume în această ordine!) Şi sunt român prin Voinţa Divină. Nu pot merge împotriva acestei Voinţe, nu pot să schimb ordinea şi să zic că mai întâi sunt jurnalist, apoi român. Da, ştiu, unora le reuşeşte acest lucru: să nu aibă naţionalitate şi să fie mai întâi jurnalişti sau numai jurnalişti. Mie, nu. Şi nu mi pare rău”. Și în altă parte, cu aceeași fervoare de apostol: „Ca jurnalist nu am probleme cu «poziţionarea» mea în raport cu miturile noastre naţionale, de aceea accept cu demnitate insinuările de «paşoptism» şi chiar «naţionalism». Nu am făcut secret de lipsa mea de «echidistanţă» între Iuda şi Iisus, pentru că, repet, în faţa judecăţii lui Dumnezeu eu voi merge ca parte a poporului meu, dar nu ca reprezentat al Europei”.

E limpede? Nădăjduim că da. Să vedem acum fenomenologia acestei asumări fără rest, în trei faze ale evoluției R. Moldova – și ale lui Constantin Tănase – după dobândirea independenței.

Perioada micilor iluzii (1997-2001). Totul „pentru a strangula procesul de renaştere naţională”

Mărturia jurnalistului decriptează atmosfera epocii: „Era anul 1997, flăcările mişcării de eliberare naţională se stinseseră, idealurile pentru care luptaserăm în 1988 1991 începură să fie declarate antistatale şi eu eram convins că locul meu este pe prima linie a frontului, iar prima linie a frontului era presa. Tinerii jurnalişti de azi trebuie să ştie că în 1997 unii din generaţia mea mai păstrau o brumă de romantism şi idealism, pe atunci noi chiar că ne mai gândeam la «neam şi ţară», mai făceam câte ceva fără bani, în numele cauzei”.

Primul editorial semnat Constantin Tănase a fost publicat în numărul din 15 aprilie 1997 a publicației FLUX. Este emblematic nu doar în sine, ci pentru că ne indică cu maximă claritate miza fundamentală a R. Moldova, dar și obiectivul major al scriiturii sale. Iată un fragment din primul editorial: „Dacă urmărim atent presa de la Chişinău, putem concluziona încă de la această fază preelectorală că pe unul din teatrele de război, ca şi în alegerile precedente, îşi vor încrucişa armele adversarii tradiţionali – moldovenismul şi românismul”.

Bătălia identitară sesizată de jurnalist era cea derulată între „românism” și ceea ce se numea „moldovenismul sovietic”, curent de extracție sovietică, relansat pe scenă public în 1994, dar care avea să atingă apogeul – și ridicolul! – în perioada guvernării comuniste de după 2001. În esenţă, acest tip de discurs acredita similitudinea dintre cetăţenie și etnie, producând un discurs moldovenist etnicist, cu pretenţii de legitimare istorică de… 650 de ani, asumându-și nonșalant și, nu o dată, rizibil, istoria întregii Moldove medievale. Asta, cu riscul suprapunerii masive pe discursul identitar românesc, mult mai bine plasat geografic (2/3 din teritoriul Moldovei medievale se află în România) și istoric (capitala Moldovei medievale, simbolistica voievodală, râul Moldova etc.) pentru a revendica el moștenirea etnosimbolică a unui teritoriu constitutiv al Vechiului Regat și, ulterior, al României Mari. Și promotorii discursului moldovenist anti-România știau asta. De aici logica ineluctabilă care îi va împinge, după 2001, odată cu venirea PCRM la putere, către patologii discursive de tip „Moldova Mare”, exprimate ici-colo public, prin mișcări civico-politice, ziare cu asumarea clară a acestui vector (plasat în titlu sau nu) sau discursuri juvenil-teribiliste.
În intervalul 1997-2001 nu exista nici ceea ce avea să apară mai târziu, adică după 2009, respectiv moldovenismul europenist, deși precursorul acestuia a fost tocmai președintele Petru Lucinschi, care însă nu l-a putut pune în practică efectiv pentru că perspectivele europene pentru Chișinău erau atunci prea puţin palpabile și fără utilizare publică (ultima lui carte, publicată în 2007, Moldova și moldovenii, poate fi citită însă prin această grilă). Vor mai trece însă opt ani de moldovenism sovietic, plus dezamăgirea faţă de regimul Voronin și un context geopolitic favorabil, pentru ca acest discurs moldovenist europenist să revină, cu vânt nou în pânze.

Una peste alta, perioada președintelui Petru Lucinschi (1997-2001) se încheie fără asperități identitare majore, relațiile cu România ating cote rezonabile, președinții se întâlnesc și discută, își publică lucrări, se decorează cu cele mai însemnate medalii, se (re)negociază tratate bilaterale. Este o epocă a cooperării călduțe, cu jumătăți de măsură, perfide și naive în același timp, cu iluzii și speranțe deseori mimate.
Constantin Tănase nu gustă ambianța și nu o cauționează, iar atitudinea lui de atunci e peremptorie și bine redată într-un pasaj care merită redat pe larg: „…Pe 15 iulie, 2000, prin decretul preşedintelui R. Moldova, Petru Lucinschi, mi s a conferit medalia Mihai Eminescu. Contextul politic era extrem de confuz, peste un an urmau să aibă loc alegeri parlamentare. Am întrezărit în gestul lui Lucinschi o încercare de a mă «îndulici» în perspectiva viitoarei confruntări electorale, de aceea am refuzat să particip la ceremonia de înmânare a distincţiilor. Şi mai exista un motiv să refuz. «Consider că este amoral, i am scris atunci preşedintelui Lucinschi într o Scrisoare deschisă, să accept o medalie care poartă numele lui Eminescu pentru „merite în opera de renaştere naţională” într un stat în care de zece ani conducerile lui au făcut totul ce le a stat în puteri pentru a strangula procesul de renaştere naţională»”.

PCRM vine la putere. „Marele război pentru ființa națională”

Iluziile sau jumătățile de măsură s-au spulberat odată cu venirea la putere, cu o majoritate covârșitoare, a regimului Voronin. Cine îşi mai aminteşte de proiectul legii numit „Concepţia politicii naţionale de stat a RM”, publicat pe 25 iulie 2003, în oficiosul guvernamental Moldova Suverană (încă în vigoare!)? Era un proiect de lege iniţiat de preşedintele Voronin, care avea o evidentă legătură cu Dicţionarul moldovenesc-românesc al lui V. Stati, lansat la Chişinău, în aceeaşi zi, în ziarul partidului de guvernământ, Comunistul.

Declanşarea diferitelor strategii de construcţie identitară după 2001 nu are nimic spontan; totul capătă alura unei strategii. Moldovenismul sovietic devine în timpul comuniștilor ideologie oficială, de partid și de stat, chiar dacă contradicțiile sunt la ele acasă. Nimeni nu părea să observe la Chișinău că discursul moldovenist etnicist cu legitimarea istorică de 650 de ani ar presupune, ca primă măsură logică, renunţarea la… Transnistria, niciodată parte a Moldovei medievale. Drama unui asemenea discurs stătea și stă, în realitate, nu doar în imposibilitatea împlinirii lui – multe discursuri etnopolitice stau sub acest semn –, ci în conștiinţa limpede a celor care îl promovează că îndeplinirea lui este imposibilă. „Moldova Mare” nu era/este nici măcar un vis, pentru că nici măcar promotorii lui nu credeau/cred, cu adevărat, în el. De aici, conștiinţa aproape tragică – chiar comică! – a unora dintre liderii ei ideologici. Consecinţele? Transformarea acestui discurs mai degrabă în unul resentimentar, negativ, îndreptat obsesiv împotriva României, considerată, tacit, ca vinovată pentru ratările lor private. E o scuză, poate, bună. Dar atât.

Începe o nouă etapă. Constantin Tănase scrie ultimul editorial la ziarul Flux pe 13 iunie 2001 și, pe 14 septembrie 2001, apare primul număr al săptămânalului TIMPUL. Atmosfera publică se încinge, nuanțele nu își mai au locul. Vor urma pentru republică ani grei, cu pași înapoi majori din multe perspective. Sentimentul că ești prins într-un război devine acut: „Un jurnalist politic de la Chişinău trebuie să şi asume calitatea de ostaş pe prima linie a frontului în marele război pentru fiinţa naţională. Cine se teme că va fi murdărit de adversari nu are ce căuta în acest război”. O știe bine, pe pielea lui, și directorul TIMPULUI. Vede cum, treptat, miza principală a comuniștilor iese la iveală. Nu e vorba nici de economie nici de programe sociale: este vorba despre identitate! Constantin Tănase va sta în primele rânduri ale acestei bătălii: „Românismul e o Biserică. O Biserică plină cu icoane. Cu icoanele moldoveanului Ştefan cel Mare, a munteanului Constantin Brâncoveanu, a ardeleanului G. Coşbuc. Moldovenismul antiromânesc e un club, un «dom culturî» plin cu portretele lui Stalin, Brejnev şi Voronin. Statul R. Moldova poate fi construit numai pe această Biserică, dar nu pe mituri false sau furate. Iată de ce, parafrazându l pe Malreaux, zic: R. Moldova ori va fi românească, ori nu va fi deloc. Tertium non datur. Sau, ca să fie clar şi pentru hoţii de mituri: tretie ne dano. Şi punctum. Oricum, hoţia s a produs: comuniştii se declară şi azi continuatori şi apărători ai lui Ştefan cel Mare”.

Moldovenismul europenist și românismul din „somnoroase păsărele”

În 2009, comuniștii sunt trimiși în opoziție. Noua Alianță/Coaliție europeană vine la putere cu enorme așteptări din partea populației, așteptări la care se raliază și ziarul TIMPUL. Dar luna de miere nu durează mult. Nici de data asta Constantin Tănase nu intră „în modă”. Ziarul își asumă – printre puținele! – poziția ingrată de a fi critic atât la adresa opoziției cât și a puterii, venită pe valul pro-european. Grea sarcină! Iar scrâșnetele din dinți ale lui Constantin Tănase se aud tot mai tare: „… ceva s a schimbat! Dacă pe timpul fostului regim comunist Voronin își permitea să se stropșească personal la presă de la ecranele TV, guvernarea de azi a învățat lecția. Ea nu vrea să se compromită și nu riscă să i atace pe jurnaliștii incomozi, lăsând această treabă murdară pe seama unor jurnaliști și bloggeri. Astfel, azi presa incomodă guvernării e atacată nu de guvernanți, ci de …«colegii de breaslă»… Curat murdar, vorba lui Caragiale”.

Nu iartă guvernarea, mai ales prin prisma dosarului identitar. Fostul preşedinte al Azerbaidjanului, Gheidar Aliev, a spus despre Turcia şi Azerbaidjan: „Suntem două state, dar o singură naţiune!“. Exact acelaşi lucru, referitor la R. Moldova şi România, l a declarat preşedintele României, Traian Băsescu: „Suntem două ţări, dar un singur popor“. Și vine întrebarea directorului de la TIMPUL: „De ce un Aliev, liderul naţional al Azerbaidjanului, fost «pilon» al KGB ului din timpul lui Brejnev, a avut curajul şi înţelepciunea să recunoască un adevăr, iar «liderii noştri naţionali» mereu s au bâlbâit în problema identităţii noastre etnice – fie că au spălat o în două ape, fie au negat o… Ce să mai cerem de la «turmă», dacă «păstorii» ei sunt aşa cum sunt?“ Este sesizată aici esența identitară a noului regim, care, spre deosebire de cel vechi, își asumă mai credibil integrarea europeană, dar prezervă de la el proiectul moldovenist: „Ați observat că politicienii noştri de rasă, centrişti şi proeuropeni, când sunt rugaţi la diferite manifestări dedicate lui Eminescu să recite ceva ştiu doar prima strofă din «Somnoroase păsărele»?… Actuala guvernare liberală şi democratică e plodul încrucişării monstruoase dintre moldovenismul cu uşankă rusească (Voronin, Tkaciuk, Dodon, Şelin) şi cel cu papion european (Timofti, Lupu, Filat, Streleţ). Şi unii, şi alţii se închină şi se roagă la acelaşi domn, dar cu rugăciuni diferite…”.

Care e, de fapt, trișeria identitară pe care Constantin Tănase o denunță public? Sugestia că (pro)românismul și europenismul sunt chestiuni diferite și nu trebuie confundate, mai mult, că (pro)românismul ar fi chiar nociv proiectului european – dar nu mai e nociv în sine, așa cum era pe vremea comuniștilor, este indirect, pentru că etalarea lui publică ar da apă la moară PCRM, deci proiectului antieuropean tirajat de aceștia. Aceasta este argumentația omniprezentă în spațiu politic/public.

În realitate, teza e complet falsă. Sondajele de opinie indică o sporire sistematică a procentelor PCRM și a tovarășilor lor de drum, din 2009 încoace. Creșterea comuniștilor nu a avut loc, prin urmare, odată cu promovarea discursul identitar sau, eventual, cu afirmațiile unioniste ale președintelui României – care au apărut pe scenă relativ târziu, abia la începutul anului acestuia. Explicația este în altă parte și are de-a face, într-o bună măsură, cu mecanismele deficitare guvernării, corupția endemică, limbajul dublu, privatizări frauduloase. Despre care Chișinăul actual nu are, evident, niciun motiv să vorbească, de aceea exhibă cu orice prilej sofismul după care promovarea identității românești ar fi echivalentă, prin recul, cu creșterea în sondaje a PCRM. Dincolo de faptul, deja menționat, că ocultează deficiențe evidente de guvernare, sofismul mai are și darul de a sprijini, tacit, agenda identitară – moldovenismul europenist – promovată de actuala guvernare. Problema aici nu este opțiunea identitară a unei guvernări sau a alteia, ci, vorba lui Caragiale, „tăria propriilor opiniuni“. Strategia ascunderii după deget e pernicioasă. Din acest punct de vedere, exasperarea gazetarului este de neoprit: „Vorba e că în mulţi dintre politicienii moldoveni din «noul val», care se declară proeuropeni (alţii chiar şi proromâni), dacă îi zgârâi, dai de ruşi. Ajungând atât de sus, înfruptându se din dulceaţa puterii, aceştia nu se vor bate pentru modificarea articolelor 11 şi 13 (cu referire la neutralitatea R. Moldova, respectiv la limba vorbită în stânga Prutului, n.n.) din Constituţia R. Moldova. Ei nu se deosebesc prea mult de agrarienii din parlamentul din 1994 1998”.

Nu putem încheia, parcă, în această tonalitate. Căci dezamăgirile lui Constantin Tănase nu sunt nici nerezonabile nici lipsite se realism. Identitar vorbind, a fost un om cu picioarele pe pământ și nutrea speranța ca măcar un proiect identitar minimal să fie atins în actualul mandat proeuropean: „În RM trebuie să se ajungă la un consens între cetăţeni, toate partidele politice şi elitele ştiinţifice şi culturale în privinţa faptului că RM este un stat cu acte în regulă, dar un al doilea stat românesc, în care noţiunile de moldoveni şi români nu sunt antagoniste, ci exprimă aceeaşi realitate etnică, culturală şi identitară”.

Din păcate, este (încă) o iluzie pe care nici măcar narcoza proiectul european nu o poate face credibilă. Și pe care Constantin Tănase nu o poate cauționa până la capăt, căci nu spre asta merge RM, iar el nu poate deveni, nici măcar în glumă, „Ryki, papagalul vostru, bunul vostru comun, proprietatea voastră cea de toate felurile– privată şi colectivă”, cum scrie amar în ultimul text al ultimei sale cărți…
Acest final de carte, de confesiune, de „editorial”, nu trebui însă să înșele și nici să liniștească pe nimeni. În „Papagalul Ryki” nu este vorba despre Constantin Tănase sau destinul său de jurnalist.

Este vorba despre… noi, indiferent pe ce mal al Prutului ne-am afla. Sau despre unii dintre noi.

Nevoia de cei care nu sunt „la modă”

La ora când apărea ultima carte a Maestrului, se derula, în forță, campania națională a TIMPULUI – „Vorbesc românește, sunt, deci, român!”. Era o campanie în perspectiva recensământului populației din stânga Prutului, care urma să se petreacă în luna mai a.c.. Era singura campanie națională cu profil identitar. Tot bătrânul Constantin Tănase, nu altcineva, este cel care o susținea. Ne îngăduim să observăm aici, cât se poate de drastic, că nimeni altcineva nu a mai purces la un asemenea demers de conștientizare identitară în R. Moldova în perspectiva recensământului. Tot pe umerii tari ai directorului TIMPULUI a căzut și această sarcină națională…

Nici de data asta, nici prin asta, Constantin Tănase nu a devenit o vedetă publică. Nici atunci directorul TIMPUL nu a fost „la modă”. Vor fi venit ropotele de acuze că ar fi inadecvat, nerealist, că exagerează, că este paseist, pășunist, pașoptist. Într-un cuvânt, că greșește. Dar, privind cu nițică mai multă atenție la ce se petrece cu noi, identitar, în stânga Prutului, fervoarea lui Constantin Tănase devine, deseori, singurul lucru stenic pe care îl zărești în presa de acolo. Și îți spui, concesiv, că poate au dreptate cei care spun că Tănase se înșeală.
Dar că, fără să clipești, preferi să „greșești” alături de el, decât să „ai dreptate” împotriva lui.

Mulțumim, dragă Maestre!
Dumnezeu să vă odihnească în pace!

Dan Dungaciu,
Fundația Universitară a Mării Negre