Pentru cei care nu au auzit de Eva Iova trebuie să spun că este redactorul-şef al săptămânalului „Foaia Românească”, revista românilor din Ungaria – o publicaţie care nu este cu nimic mai prejos de orice altă publicaţie din spaţiul românesc. De ani de zile, citesc în fiecare săptămână editorialele semnate de Eva Iova. Multe dintre ele contondente, scrise cu nerv – dar de fiecare dată scoţând la iveală probleme reale -, aceste articole i-au atras multe probleme semnatarei. Temele abordate: etno-businessul, adică ocuparea poziţiilor de conducere din structurile de conducere ale minorităţii române de către etnici neromâni şi pericolul constant al asimilării românilor din Ungaria. Nu de mult s-a încercat suspendarea finanţării revistei, Eva Iova a trebuit să treacă printr-un proces de calomnie (pe care l-a câştigat). Pe scurt, ziarista româncă din Ungaria a avut de înfruntat toate problemele grave ale breslei jurnaliştilor.
Însă nimic din toate acestea nu anunţa articolul Evei Iova din cel mai recent număr al „Foii Româneşti”. Eva Iova anunţă că nu va mai scrie editoriale, că va renunţa la articolele de opinie. O frază din acest ultim editorial este de natură să stârnească îngrijorare: „În lumea în care trăim noi azi, foarte uşor se poate băga pumnul în gura unui jurnalist prea gălăgios şi incomod. Cu toată democraţia şi libertatea presei, cu care ne place să ne lăudăm, există totuşi acea putere care poate elimina oricând din joc o persoană incomodă”. O frază de-a dreptul alarmantă, mai ales că vine din partea unui ziarist a cărui publicaţie a traversat pericolul unei suspendări financiare şi a trecut prin furcile unui proces de calomnie. Şi mai îngrijorător este faptul că se întâmplă într-o ţară membră a Uniunii Europene.
La Bucureşti (şi de multe ori şi la Chişinău), presa în limba română este considerată ca fiind ceva garantat. Mulţi români din România şi R. Moldova consideră informaţia ca un produs oferit gratuit – şi de multe ori cad în capcana dezinformărilor, manipulărilor şi non-informaţiei. Însă pentru alte sute de mii de români presa în limba română nu este o chestiune garantată, ceva care să vină de la sine. În Serbia, Ucraina, Bulgaria practic nu există presă în limba română – sau dacă există are mai degrabă forme simbolice, pentru acoperirea unor obligaţii stabilite prin tratate internaţionale. Nimicirea oricărei publicaţii în limba română, de oriunde ar fi ea, înseamnă o scădere a capacităţii limbii române de a se menţine vie în acel loc. De aceea, cred că prezintă interes pentru Chişinău ceea ce se întâmplă la 850 de kilometri depărtare, în Ungaria, în oraşul Gyula, unde se vorbeşte româneşte.
