În culisele Istoriei: BASARABIA ESTE CA O A DOUA INIMĂ

El şi-a lăsat volumul de memorii tipărit ca pe o cronică şi cine simte necesitatea să verifice ce s-a întâmplat într-un moment sau altul, o poate face cu toată certitudinea, fiindcă viaţa lui Vasile Ţepordei a fost mărturisită cu lux de amănunte. Noi însă îl vom cerceta dintr-un unghi mai puţin cunoscut, vom utiliza materiale autobiografice inedite, pe care însuşi protagonistul acestui studiu ni le-a pus la dispoziţie. Vom redesena chipul acestei personalităţi basarabene nu tradiţional cronologic, ci pornind cercetarea de la vârful piramidei. De la ultimul său an de viaţă – 2002…

„Dragă Domnule Colesnic,
Hristos a înviat!
Sunt încântat de străduinţa matale de a scoate la lumină viaţa şi activitatea basarabenilor noştri. Am scris în „Literatură şi artă” despre cele cuprinse în „Basarabia necunoscută”.
Eu am păşit în al 94-lea an de viaţă. Bătrâneţile îşi spun cuvântul.
Pentru că toată viaţa şi activitatea mea am închinat-o Basarabiei, te rog să mă ai în vedere în activitatea matale.
Eu îţi trimit o biografie a mea. Nu se ştie cât mai am de trăit.
Îţi mulţumesc anticipat.
Al matale,
Preot Vasile Ţepordei”

Niciodată nu ne-am pus întrebarea firească – prin ce ştiu să ne captiveze cronicarii? O fac nu prin volumul informaţiei sau rafinamentul ei. Magi ai timpului, ei ştiu să ne facă să simţim cum timpul curge. Râul nevăzut, râul neauzit lunecă nu prin preajma noastră. El lunecă chiar prin noi:

„Preot Vasile Ţepordei
Sunt născut la 5 februarie 1908 în comuna Cârpeşti, judeţul Cahul, din părinţi ţărani, Ion şi Anastasia. Am urmat şcoala primară în comuna Cârpeşti. Am urmat seminarul la Ismail şi Chişinău, devenind premiantul clasei. În 1929 am terminat studiile la seminarul din Chişinău ca premiant. M-am înscris la Facultatea de Teologie din Chişinău, având ca decan pe Gala Galaction. Ca student am început să scriu în reviste şi ziare. Am condus ziarul „Raza”, pe care l-am intitulat organ de luptă românească a refugiaţilor basarabeni. Nichifor Crainic m-a angajat ca redactor pentru Basarabia la ziarul românesc „Calendarul”. Am colaborat la ziarul „Cuvânt moldovenesc”, la revistele „Luminătorul” şi „Misionarul”. Am dat examen la Facultatea de pedagogie din Iaşi, la profesorul Ştefan Bârsănescu. Am susţinut examene de capacitate pentru învăţământul secundar. Am fost numit ca profesor de religie la Liceul industrial de băieţi din Chişinău, la Liceul „Al. Donici”, la Liceul de fete „Regina Maria” din Chişinău şi în refugiu – la „Regina Maria” din Bucureşti.”

De aici cronica de la persoana întâia trece istorisirea la persoana a treia. Aşa este mai comod. Depărtarea imaginară dintre persoana întâia şi a treia este, de fapt, o distanţare necesară care facilitează expunerea:

„Uniunea clerului din Basarabia l-a cooptat în comitetul central. Cântăreţii din Basarabia l-au ales ca preşedinte al lor. El, delegat în comitetul uniunii preoţilor şi a cântăreţilor din ţară: participă la toate adunările profesorilor secundar din Basarabia. Era combativ şi dârz.
Când s-a refugiat, s-a stabilit în Bucureşti şi participă la toate congresele şi adunările refugiaţilor. Refugiaţii basarabeni l-au delegat în ministerul refugiaţilor, unde elibera adeverinţe de refugiaţi, ca să nu fie ridicaţi basarabenii şi duşi în Siberia. A eliberat peste 50.000 de adeverinţe, salvând de la trimitere în Siberia multe zeci de mii de refugiaţi. Întâlnim şi azi persoane pe care V. Ţepordei le-a salvat de ridicare şi trimitere în Siberia. Era cel mai activ dintre conducătorii comitetului refugiaţilor. Pelivan şi Halippa au intervenit la guvern ca Ţepordei să se ocupe de salvarea refugiaţilor de trimitere în Siberia. El făcea parte din toate comitetele de refugiaţi basarabeni. Era vizat de sovietici şi condamnat. În „Raza” publica articole antisovietice, care au fost reproduse în cărţile „Iubim Basarabia”, „Au murit cu gândul şi dorul de Basarabia”, „Drama Basarabiei”… În Bucureşti a fost încadrat ca profesor titular la Liceul „Regina Maria”. Era zilnic căutat şi consultat de refugiaţii basarabeni. Nu era refugiat basarabean să nu-i fi cunoscut numele şi să nu-l fi consultat. El îşi produse un buletin de populaţie pe numele de Teodor Pandele. Agenţii sovietici îl urmăreau.

20 oct. 1948 Arestarea
În ziua de 20 octombrie 1948 s-a pomenit cu un ţigan şi un agent român, care l-au invitat la securitate să dea o declaraţie. L-au dus la securitatea din calea Rahovei.

Seara, l-au luat la anchetă. Anchetatorul Done i-a cerut să dea o declaraţie, în care să arate ce activitate a întreprins împotriva URSS. Tot aici fusese adus şi Sergiu Roşca, căruia i-au cerut să dea o declaraţie documentată împotriva lui V. Ţepordei, referitor la activitatea lui antisovietică. Iar Roşca a refuzat. De aici i-au dus la Tribunalul poporului. Au fost interogaţi de avocatul Vlădescu, acuzator din partea Tribunalului poporului. Acesta nu i-a găsit vinovaţi. Le-a spus că a raportat la Ministerul de Justiţie şi aşteaptă răspuns. Răspunsul a fost ca să fie depuşi la închisoarea Văcăreşti, pe 13 ianuarie 1949. De aici V. Ţepordei a fost cedat sovieticilor, care l-au dus la Constanţa. Dosarul întocmit de Done avea o mulţime de articole reproduse din ziarele la care colaborase. În frunte era un articol „Criminalul din Piaţa Roşie”, publicat în „Raza” la începutul războiului. Acuzatul a declarat că nu recunoaşte dreptul tribunalului sovietic de a-l judeca, el fiind cetăţean român. A fost mutat în carceră şi dezbrăcat de haine, ţinut în pielea goală. Procesul s-a judecat la tribunalul sovietic din Constanţa în ziua de 9 iunie 1949, condamnându-l la 25 de ani de muncă silnică. După anunţarea sentinţei, l-au dus în URSS. A ajuns la închisoare în Dnepropetrovsk. Aici a fost dus de la gară la închisoare pe targă. Doctoriţa Zaiţeva, fiică de preot, l-a examinat în cabinetul ei şi i-a spus că starea lui e gravă. Trebuie ajutat să-şi revină. L-a ţinut doctoriţa 4 luni în închisoarea din Dnepropetrovsk şi-i aducea pe ascuns mâncare. L-a îndemnat să scrie în Basarabia să-i trimită mâncare. A scris preoţilor Mihail Spinei şi Gh. Plămădeală din Călăraşi şi mănăstirilor „Ţigăneşti”, „Noul Neamţ” şi „Curchi”. Toţi i-au trimis. La 1 martie 1950 cântărea 70 de kilograme. Se refăcuse. Viaţa din închisoare era mai grea ca în iad. Hoţii îi terorizau pe deţinuţi. Administraţia închisorii ţinea cu ei. Ultimul lagăr în care a ajuns era Vorkuta, deasupra cercului polar la 57 de grade. Aici ajunse datorită faptului că doctoriţa Zaiţeva îi dăduse categoria de muncă invalid, având anghină pectorie (grudnaia jaba). A lucrat ca sanitar. Condiţiunile de muncă erau groaznice. Majoritatea deţinuţilor erau distrofici. De Paşti, în 1950, n-a ieşit la lucru. A fost depus în carceră. Hoţii care nu ieşiseră la lucru au cerut eliberarea preotului, fiind Paşti. L-au eliberat. Hoţii l-au hrănit, după ce le-a binecuvântat masa. De atunci au declarat prin şeful lor Aleluev că-i sub protecţia lor. Nu admiteau să fie bătut. Preotul făcea rugăciuni în comun cu deţinuţii ortodocşi. Fiecare credincios se ruga pe ascuns în legea lui. Preotul Ţepordei primea din Basarabia împărtăşanie pentru bolnavi şi-i împărtăşea pe ortodocşi.

După moartea lui Stalin, Hruşciov l-a amnistiat şi l-a trimis în ţară. Aici a fost încadrat ca preot şi a slujit în parohia Izlaz-Lăpuşna şi la Mărcuţa – Bucureşti, unde locuieşte de circa 40 de ani. A publicat cartea „Amintiri din Gulag” în care descrie suferinţele din lagărul sovietic. Este activ şi ţine legătura de pastor duhovnicesc cu poporul. A botezat şi cununat pe majoritatea parohiei lor.

Şi-a construit o casă pe teritoriul parohiei. Uşa lui este deschisă ziua şi noaptea pentru credincioşi. La Mărcuţa au fost numiţi patru preoţi tineri, la cei 85 de ani Ţepordei colaborează frăţeşte şi îi ajută în toate. Între el şi preoţii tineri este o armonie de invidiat. Actualii preoţi i-au expus viaţa pe un perete al bisericii. Rar se întâlneşte în sânul bisericii o armonie ca la Mărcuţa. Totul este admirabil. Raporturile dintre preoţi şi credincioşi sunt de invidiat. Nu se pune problema bănească. Nu s-a auzit ca un preot să ceară bani pentru oficierea serviciilor divine. Preoţii ştiu să mângâie credincioşii. E o atmosferă profund creştină.

Pr. Vasile Ţepordei”
În momentul când scriam cartea Doina dorurilor noastre, dedicată preotului şi poetului Alexe Mateevici, deseori utilizam ca sursă de informare lucrarea „Alexe Mateevici” scrisă de pr. Vasile Ţepordei şi aveam impresia că autorul acestei monografii demult s-a trecut în vâltoarea evenimentelor de după 1940. În timpul revoluţiei din decembrie 1989 echipa de cineaşti de la Moldova-film, plecată să filmeze revoluţia, s-a întâlnit cu el, cu autorul acelei minunate monografii. Pentru mine a fost o mare surpriză, având ferma convingere că anume el ne va ajuta la explicarea mai multor enigme literare, care ne dădeau de furcă în încercarea noastră de a cunoaşte în detalii literatura interbelică.

Am avut şi mai am intenţia de a publica monografia „Alexe Mateevici”, pentru care pr. V. Ţepordei mi-a scris şi mi-a trimis cuvântul de deschidere:

„PREFAŢĂ
Prima ediţie a lucrării „Alexe Mateevici” a apărut în 1937. S-au scurs de atunci 57 de ani. În acest răstimp lucrarea şi-a îndeplinit un rol important. Viaţa şi opera lui Mateevici au pătruns în toate colţurile ţării, dar mai ales în ale Basarabiei noastre scumpe. Am studiat viaţa şi opera lui Alexe Mateevici cu nesaţul de a scoate la lumină pe cel ce a cântat „Limba noastră” mai suav decât toţi poeţii neamului meu. Astăzi este adaptată ca imn al Moldovei dintre Prut şi Nistru.

În Germania, la München a apărut versiunea că Mateevici ar fi fost omorât de hoardele bolşevice.

Adevărul este că el a murit de tifos abdominal în spitalul central din Chişinău. Confirmarea acestui adevăr o face fratele poetului, profesorul Victor Mateevici, pe care am publicat-o în acest volum la pag. 16, r.5 de sus.

Am cutreierat ţări şi continente şi nicăieri n-am simţit o mângâiere mai mare ca atunci când am citit „Limba noastră”. Am învăţat şi limbi străine, dar nici una nu mi-a mers la inimă ca limba patriei mele. Când ne adunam la Vorkuta, românii între noi şi recitam poezia lui Mateevici, toţi simţeau viaţa de pe meleagurile naşterii noastre atât de profund, încât ne simţeam ca acasă.

Am asistat după 1989 la comemorarea lui Mateevici la Zaimul Tighinei şi parcă m-am simţit mai înviorat decât la comemorarea lui Eminescu de la Chişinău şi Cernăuţi.

Am comemorat şi cincizeci de ani (o sută – Iu.C.) de la naşterea lui Mateevici, în Biserica Sf. Spiridon din Bucureşti, unde am vorbit şi am simţit dragostea pentru acest fiu al neamului nostru obijduit şi nedreptăţit.

Când te gândeşti că un Mateevici, care şi-a făcut studiile numai în limba rusă, a creat cel mai valoros imn limbii noastre, îţi dai seama că la mijloc este vorba de o putere divină ce i-a inspirat această capodoperă.
Au mai scris poeţii neamului versuri închinate limbii, dar nici unul n-a ajuns la înălţimea lui Mateevici. Ca basarabean sunt mândru de acest Dar făcut limbii noastre.

Sunt în al 87-lea an de viaţă şi nu pot uita satisfacţia pe care am simţit-o când am susţinut teza de licenţă cu lucrarea Alexei Mateevici, scriitorul Gala Galaction, născut în 1879 şi care era membru în comisia de licenţă, m-a binecuvântat ca să trăiesc mulţi ani şi să mă bucur de rodul muncii mele. Profeţia lui s-a împlinit, căci am depăşit vârsta la care ne-a părăsit el, 83 de ani.

Când mă gândesc la compozitorul Alexandru Cristea, care a creat melodia Limbii Noastre, îmi dau seama că legătura spirituală dintre fraţii basarabeni este foarte puternică. La vârsta mea trebuie să mărturisesc că, pe unde am colindat, n-am întâlnit atâta armonie între oameni ca în Basarabia naşterii mele, adevăr pe care îl confirmă întru totul opera poetului Mateevici.

Atât la Soroca şi Hotin, cât şi la Orhei şi Cahul întâlneşti aceleaşi vibraţii de dragoste între oameni. Generaţiile ce ne urmează verifică pe viu acest postulat. Din cauza acestui umanism s-au putut infiltra printre noi atâţia şi atâţia străini, care ne-au provocat numai necazuri şi supărări.
Când m-am reîntors după 50 de ani în satul în care m-am născut, am întâlnit aceeaşi căldură pe care am simţit-o în anii copilăriei mele.
Cârpeştii naşterii mele sunt aşa de infiltraţi în firea mea, încât şi la această vârstă nonagenară resimt tinereţea aievea.

Am scris această carte în anii tinereţii, dar mă simt şi azi la aceeaşi vârstă.

Am iubit, iubesc şi voi iubi Basarabia cât voi trăi. Este un adevărat colţ de rai, cu toate valurile potrivnice ce s-au abătut asupra noastră.
Basarabia este un loc sfânt pe pământ şi trăitorii de pe aceste meleaguri vor veşnic modele de oameni între oameni şi fraţi între fraţi.
Trăiască Basarabia şi basarabenii cu neamul din care se trag cât va dura soarele pe cer.
Preot Vasile ŢEPORDEI”

Dispariţia lui a fost regretată de multă lume. Ne obişnuisem să deschidem Literatura şi Arta şi să-i citim recenziile sau reflecţiile la zi. De astă dată însă am citit necrologul… S-a stins din viaţă părintele V. Ţepordei şi-a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica…