Drapelul național al României este un tricolor cu benzi verticale, începând de la lance, în culorile albastru, galben și roșu, având o proporție de 2:3 între lățime și lungime.

Constituția României (2003) prevede la articolul 12, alineatul 1 că „Drapelul României este tricolor; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roșu”. Atât proporțiile, nuanțele culorilor cât și protocolul drapelului au fost stabilite prin Legea nr. 75 din 16 iulie 1994.

Drapelul seamănă izbitor cu drapelul civil al Andorrei și cel de stat al Ciadului, neavând însă nici o legătură cu acestea. Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanța ușor mai închisă a fâșiei albastre (indigo, în loc de cobalt la noi), a stârnit discuții la nivel internațional. Ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizației Națiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU. Tricolorul românesc este de asemena înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporție diferită (1:2 în loc de 2:3 la noi), un albastru mai deschis, „de Voroneț” și stema țării în centru.

Potrivit dr. Ștefan Szemkovics, consilier superior la Serviciul Arhivelor Feudale, Personale și Colecții din cadrul Arhivelor Naționale ale României, semnificația culorilor drapelului trebuie privită în cheie heraldică:

 albastru cobalt: fidelitate, loialitate, profunzime, ordine, adevăr;
galben crom: prestigiu, virtute, inteligență, grandoare, bogăție;
roșu vermion: acțiune, pasiune, capacitatea de a servi Patria, sinceritate, agresivitate, incitare la vigilență.

Istoric

Culorile roșu, galben și albastru se regăsesc târziu pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi și pe lambrechini. De asemenea, este de remarcat prezența celor trei culori în canafii și pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificația: “Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui)”.

Tricolorul a fost adoptat întâi în Țara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale și a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu fața roșie, albastră și galbenă, având și acesta stele și pasăre cu cap în mijloc”. Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele:
„Steagurile aceștii de Dumnezeu păzite țări din vechime au fost fala oștirilor sale și semnele slavei lor… Miliția românească organizată pe temeiuri de regulă și disciplină europeană, dobândește iarăși acel drept din vechime și primește steagurile sale cu fețile naționale și cu pajera prințipatului. Domnia mea dar încredințează acum batalioanelor de infanterie și divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinții și al supunerii către legile întocmite…”

În 1848, steagul adoptat de către revoluționari ca drapel al Țării Românești a fost tricolorul albastru-galben-roșu (cu albastrul sus, deci, conform semnificației „Libertate, Dreptate, Frăție”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei, studenții români din Paris salutau noul guvern cu un steag național având culorile albastru, auriu și roșu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menționa că „Steagul Național va avea trei culori: albastru, galben, roșu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăție”). Diferența față de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâșiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colțuri și a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum și prezența unei devize. Aceste steaguri au fost sfințite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naționale.

Drapelul național al Țării Românești, 1848

Totuși, decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „nu s-a înțeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naționale”, definea steagul ca având culorile dispuse peverticală, posibil sub influența modelului francez. Nuanțele erau „albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. În ceea ce privește ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind”.

Istoricul și heraldistul român, Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franței cât și la cel al Țării Românești revoluționare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur). Alți cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiție românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluționar către Emin Pașa: „colorile eșarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum și toți impiegații, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei și a eșarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitație sau de modă”.

După înfrângerea revoluției, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluționarii vor fi persecutați pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluționare.