Ne bucurăm să vedem în sală un public select, care înțelege că un lucru de excepție se naște greu. Așa s-a întâmplat și cu acest teatru atipic, dacă doriți, cunoscut și prețuit din Europa până în Japonia.
Acum, puțină istorie. Aflarea subsemnatului pe această scenă nu e întâmplătoare. Petru Vutcărău, care, de la bun început, devenise inima și creierul acestui grup de actori talentați, azi îmi arată recunoștință, fiindcă, în calitatea mea de șef al Direcției teatru la Ministerul Culturii, pe acele timpuri, într-un fel, am contribuit la crearea acestui nou teatru. Cum? Ca o soacră acră, îl rodeam zilnic pe șeful meu să accepte ideea lui Vutcărău de a crea un teatru nou. Ministrul, nici să audă așa ceva. Și avea dreptate: actorii în cauză fuseseră trimiși la studii la Școala Teatrală „Șciukin” din Moscova (fiind instruiți, în calitate de profesor, și de Ion Ungureanu), în vederea integrării lor în trupa Teatrului „Luceafărul”.
Teatru care, în perioada cât fusese condus marele regizor Ungureanu, devenise prima biserică spirituală românească din RSSM. Din cauza asta acesta a fost demis și alungat din republică.
Între timp, vremurile s-au schimbat, a căzut Imperiul Sovietic, RM a devenit țară independentă, avându-l ca prim-ministru al Culturii pe exilatul Ion Ungureanu, care n-avea nicio îndoială că promoția lui Vutcărău se va integra în „Luceafărul”.
Dar nu a fost să fie așa. Acest grup, bine consolidat, a părăsit „Luceafărul,” pentru a crea un teatru propriu. Un timp a rătăcit și prin România.
În cele din urmă, văzând că acești „rebeli” dau dovadă de caracter, dar, poate, amintindu-și, că exact așa promoția ministrului, în 1959, a refuzat să se integreze în Teatrul Dramatic „A.S. Pușkin” (azi Teatrul „Mihai Eminescu”). În fine, Ungureanu a trebuit să cedeze. Și, în anul de grație 1991, a emis ordinul de constituire al noului teatru. Numirea „Eugene Ionesco” aparține celebrului secretar literar al Teatrului „Luceafărul”, Pavel Sabin. Mai mult, Ungureanu a reușit să obțină ca „Eugene Ionesco” să fie „cazat” în centrul Chișinăului, la Palatul Guvernului, fapt pentru care îi mulțumim, îi dorim însănătoșire grabnică și-l aplaudăm.
E o ocazie potrivită să spunem că Teatrul „Eugene Ionesco” e doar una din lunga listă de realizări ale ministrului Ungureanu. Tot pe timpul său au fost create teatrele „Ginta Latină”, „Alexei Mateevici”; a devenit teatru finanțat de stat „Teatrul de pe strada Trandafirilor”; a fost redeschis Teatrul Național „Mihai Eminescu” (închis de ministrul Eugen Sobor, după o reparație capitală); a inițiat continuarea Aleii Clasicilor; a adus Lupoaica Romană la Muzeul de Istorie; a restaurat și readus la locul inițial monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt; a fost deschisă Biblioteca „Onisifor Ghibu”; a inaugurat Festivalul Internațional „Vă invită Maria Bieșu”; a invitat în turneu Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova; l-a adus, pentru prima dată, în turneu de 5 concerte, pe Gheorghe Zamfir; a contribuit, în 1991, la edificarea celui de-al doilea Pod de Flori, în colaborare cu Liga Românilor de Pretutindeni; a închis muzeele comuniste „Iskra,” „Grigorii Kotovski” și „Muzeul Ateismului” (astăzi Biserica Sfânta Teodora de la Sihla) etc.
Din păcate, în Republica Moldova de azi, pentru unii, faptele bune nu mai contează. Ion Ungureanu e numit, la un post de televiziune, „un fost ministru cu multe carențe,” adică, lipsuri. E numit „un unionist găunos” etc. Aceste „complimente” aparțin lui Constantin Cheianu, cel care, la îndemnul aceluiași Ungureanu, a fost angajat în calitate de secretar literar la Teatrul „M. Eminescu,” pe când umbla fără serviciu.
Dar domnul ministru nu se supără pe denigratori. Dacă Cheianu, om cu carnet de scriitor în buzunar, își permite să declare la microfon: „Ce mi-i mie Ștefan cel Mare sau Ivan Groznîi: amândoi au fost niște exploatatori, care sugeau sângele poporului,” dacă protestează în stradă și nu suflă un cuvânt rău despre Dodon, Usatâi, Năstase, Bătrâncea (cel care v-a rupt harta României Mari în Parlament), de ce n-ar da cu piciorul și în urmașii lui Ștefan?
Să revenim la omagiatul nostru – Teatrul „Eugene Ionesco” din Chișinău. Alte teatre, mai în etate, nici pe departe n-au reușit să adune atâtea succese, pe plan național și internațional, cât a reușit să adune teatrul, condus de Petru Vutcărău, în doar 25 de ani de existență. Ne bucură faptul că e primul teatru din lume care poartă numele marelui dramaturg, Eugene Ionesco. E un teatru care merită acest nobil blazon. Felicitări!
Andrei Strâmbeanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
