Súntem şi noi, cei care n-am fost atunci în Piaţă, cei care am ales să fim spectatori – nici martori măcar, şi cei care n-am fost de acord cu ei, cei care i-am condamnat şi i-am maltratat – fără judecată, pe nedrept, fără milă, ca nişte bestii. Dar noi suntem mai puţini. Tot mai puţini. Cu fiecare zi mai puţini.
Căci din cei patruzeci de ani măsuraţi pentru a redeveni în adevărata noastră fiinţă – în adevăr, în bine şi frumos, în dreptate şi libertate, până în 2009 au trecut exact douăzeci. Atunci am măsurat două decenii de la recucerirea a ceea ce ne face veşnici: limba şi logosul, conştiinţa apartenenţei la comunitatea de care aparţinem prin naştere, tendinţa sacră spre libertatea sufletului. Suntem, aşadar, deja în a doua jumătate a drumului pe care ne este scris să-l parcurgem din robie către noua noastră fiinţă. Şi, cu fiecare zi nouă, această jumătate de cale devine tot mai puţină, tinerii noştri tot mai mulţi, mai siguri, mai hotărâţi în misiunea de a fi.
Şi tot mai răi, mai vicleni şi mai încrâncenaţi în răutatea lor malefică devin cei care ne-au făcut robi şi ne-au ţinut în robie trupul şi sufletul. Trupul, ca să creştem pâine şi vin pentru a da energie trupului lor spurcat şi nesfinţit. Sufletul, ca să devină unealta propriei noastre înrobiri, ca să ne împăcăm cu calitatea noastră de robi şi să ne înrobim noi înşine, tot mai mult, cu fiecare zi mai mult. Căci ei îşi văd deja sfârşitul. Ei ştiu că vor pleca în nefiinţa cea fără de culoare şi speranţă. Stăpâni aici, ei nu pot fiinţa şi dincolo, în desăvârşirea luminată de veşnicie. De aceea mintea lor înfierbântată de singurătate şi nefiresc revarsă tot mai mult rău – condiţia lor de a fi; şi de aceea se plodesc în propria lor nefiinţă ca necurăţenia în spaţiul abandonat de zei şi nelocuit de oameni.
Lumea de dincolo nu există decât dacă o creăm aici, căci viaţa ne este dată pentru propria desăvârşire – dar nu numai pentru desăvârşire individuală, ci şi pentru desăvârşirea comunităţii cărei aparţinem congenital, adică prin naştere, deci trebuie să fim receptivi şi la răul de dincolo de noi. Orice rău ne afectează şi pe noi. Poate nu direct, dar mai rău este răul care ne afectează indirect, fiindcă pe acesta nu-l percepem ca rău, ci doar ca pe o incomoditate trecătoare. Timpul trece şi noi ne adaptăm la incomoditatea de care am şi uitat. Astfel acceptăm ca răul să fie parte din fiinţa noastră, dovadă fiind iritarea ce ne-o provoacă un apropiat care nu acceptă, demască şi condamnă răul camuflat în incomoditatea aparentă.
Or, dacă prima jumătate de cale întru redevenirea în fiinţa noastră cea adevărată ne-a fost măsurată pentru a lupta cu răul din afara noastră, răul care ne înrobea mai mult fizic, a doua jumătate de cale ne este hotărâtă pentru a izgoni răul din noi – misiune deosebit de dificilă, căci fiecare dintre noi se consideră, şi pe bună dreptate, o fiinţă pozitivă. Dar acest lucru este adevărat doar atâta timp cât ştim să identificăm răul din afara şi din interiorul nostru, cât ne împotrivim lui, îl condamnăm şi-l desfiinţăm prin afirmarea binelui.
…Să ne grăbim dar să ne ridicăm monument nouă, celor care n-am fost pe 7 aprilie cu tinerii noştri. Căci anume noi vom fi uitaţi de istorie, nu ei. Ei sunt deja însăşi istoria noastră.
