După 1940, urma să fie dusă în Siberia, însă, datorită faptului că tatăl său a fost dascăl la Catedrala din Cahul, au fost salvaţi de către nişte creştini. Dragostea faţă de patria adevărată – România – a făcut-o ca, în anii Mişcării de eliberare şi renaştere naţională, să se încadreze în primele rânduri de luptători pentru libertate.

Am cunoscut-o încă pe atunci când se afla pe baricade în lupta pentru renaşterea şi eliberarea naţională. Puţintică la trup, dar luptătoare pentru adevăr şi dreptate, a fost mereu pe linia întâi. În 1988 a ieşit, împreună cu muţi alţi compatrioţi, în calea tancurilor sovietice, împiedicându-le să participe la parada militară din 7 noiembrie.

„Sunt fericită că am trăit primii zece ani de viaţă în România Mare”

S-a născut în aprilie 1930 în oraşul Cahul. Tatăl ei, Petru Bratu, la 25 de ani, originar din satul Tibisca, judeţul Sibiu, venise în Basarabia ca să pască oile. La Cahul s-a căsătorit cu Elena Nour. Mai târziu, având Şcoala de teologie din Sibiu, a devenit dascăl la catedrala din oraş. 28 iunie 1940 i-a găsit nepregătiţi pentru a se evacua, astfel încât familia Bratu a rămas în Basarabia ocupată. Tatăl său, care avea o căruţă şi un cal, făcea corvoadă, transportând mâncare ostaşilor sovietici. Adeseori era bătut, fiind etichetat drept fascist român. „Ca să supravieţuim, deseori, strângeam papură din balta Cahulului, plină de cadavre de ostaşi morţi. La şcoală, nici n-am fost primită în comsomol, deşi învăţam foarte bine. Ba mai mult, pentru faptul că am adus la şcoală o carte de poezii a lui Mihai Eminescu, cu litere latine, învăţătoarea de „limba moldovenească” îmi imputa faptul că „stric şcolerii cu limba mea româno-fascistă”. Pe atunci, aveam patru clase româneşti şi sunt mândră că m-am născut în România Mare”, ne spune, copleşită de amintiri, Teodora Rotaru.

„Am ales medicina, ca să fiu mai aproape de oameni”

În 1950, Teodora a absolvit Şcoala de medicină din Cahul, iar în 1963 – Institutul de Medicină din Chişinău. „Am ales medicina ca să fiu mai aproape de oameni, chinuiţi de boli şi suferinţă”, ne povesteşte ea, printre lacrimi. Prutul îl trecea înot pe când era copilă. Odată, pe timpul sovieticilor, când a plecat în vizită la fratele său, Ionel Bratu din Brăila, vameşul rus a pus-o să facă o declaraţie. Când a văzut Prutul cu sârmă ghimpată, i-a venit prin minte să scrie, pe aceeaşi declaraţie, poezia „Fă ceva cu Prutul, Doamne!”: Prutule, cu val uşor,/ De ce-mparţi al meu popor?/ Prutule, tu mă desparţi/ De-a mea soră şi doi fraţi!…”. Întrebată de vameş, ce a scris acolo, ea i-a răspuns în ruseşte: „Dumneata niciodată n-ai să înţelegi durerea mea!”. Atunci, fără să zică nimic, el i-a dat alt exemplar de declaraţie să-l completeze.

A fost în România de mai multe ori, inclusiv imediat după Revoluţia Română din decembrie 1989, unde a mers, prin Timişoara, la mormântul eroilor revoluţiei, desculţă, în plină iarnă. Cineva a întrebat-o: „ De ce mergeţi desculţă, doar afară e ger?”. Ea însă a răspuns: „Sunt lucruri sfinte, unde e păcat să calci cu picioarele încălţate!”. Cei din urmă au auzit-o şi s-au descălţat şi ei.

Teodora Rotaru este omul mic care a făcut fapte mari în anii Mişcării de renaştere şi eliberare naţională. În 2000 a fost decorată, de către preşedintele României Emil Constantinescu cu Ordinul Naţional de Merit, în grad de Cavaler. Şi-a iubit întotdeauna Ţara-mamă, căreia i-a dedicat şi o carte de versuri – „Cu inima pe jar”. Cu o strofă dintr-o poezie din această carte vreau să închei acest articol: „..Şi chiar de-om fi loviţi de toţi pereţii/ Şi-n spate ne-or cădea bastoane grele,/ Noi neschimbat vom ţine cursul vieţii/ Şi nu vor şti duşmanii c-am simţit durere”. Este tot prin ceea ce a trecut Teodora Rotaru, care, mereu, a luptat pentru trezirea conştiinţei naţionale şi continuă să lupte şi astăzi.