Abandonată chiar de ziua ei

Moldovenii vin şi pleacă… Sunt într-un continuu du-te-vino. Vin oricând şi pleacă oricând, în zile obişnuite sau de sărbători, de Crăciun, Sfintele Paşti ori chiar ziua de naştere a propriului copil. Italia, Spania sau Rusia nu-i întreabă dacă vor să sărbătorească alături de cei dragi. Astfel, gările auto, cea feroviară sau Aeroportul sunt mai mereu pline de moldoveni care vin şi pleacă într-un ritm neîntrerupt. La fel s-a întâmplat şi în acest sfârşit de august. Sâmbătă, de Ziua Independenţei, în timp ce unii declarau mândri că îşi iubesc ţara, alţii o părăseau în tăcere, fără a şti măcar pentru cât timp…  

La Aeroport, fără Ziua Independenţei

E 27 august, după-amiază. Administraţia Aerogării anunţă rutele de plecare, iar oamenii stau la coadă pentru a se înregistra. În sala de aşteptări, un tabel anunţă cursele care urmează să sosească în câteva ore: Verona, Antalya, Veneţia, Kiev, Moscova, Timişoara… Acestea sunt şi cele mai solicitate destinaţii ale moldovenilor pe parcursul anului curent. Mă aşez pe o bancă şi-mi urmăresc compatrioţii. Emoţionaţi din cauza drumului care îi aşteaptă, parcă zăpăciţi, trişti, cu imaginea celor dragi rămasă proaspăt în minte, cară după ei genţi mari şi grele. Unii discută în şoaptă sau doar se privesc, alţii se îmbrăţişează. În timp ce stă în rând pentru înregistrare, o mamă îi dă insistent sfaturi fiicei. În alt rând, un bărbat strânge în braţe un pui de copil.

„Fiul nostru face facultatea în Italia”…

Înainte de controlul vamal, două surori se îmbrăţişează şi îşi şterg lacrimile. Mă apropii, conştientă că nu le arde de mine, să întreb de ce nu sărbătoresc 20 de ani de independenţă şi de ce tocmai azi stau cu valiza gata de plecare. Larisa Guzun are bilet la Timişoara. Avionul ei decolează în două ore. La Timişoara, ea va face escală pentru transbordarea spre Milano. „Zburăm de obicei prin România, pentru că e mai ieftin, cu toate că este obositor”. Larisa munceşte de mai mulţi ani în Italia, alături de soţul ei. A venit acasă doar pentru câteva zile, ca să-şi vadă rudele. Timpul petrecut lângă cei dragi a fost ca un vis, ne spune, „frumos, dar atât de puţin”. Spre deosebire de alţi moldoveni, Larisa vrea să se întoarcă acasă, ar veni şi mâine, dar… „Fiul nostru face studii la Bergamo. A trecut printr-o perioadă foarte dificilă până a învăţat limba, ca să poată studia. Acum are rezultate foarte bune. Noi apreciem eforturile lui şi nu vrem să-l abandonăm la jumătate de cale. Trebuie să mai rezistăm câţiva ani, ca să termine facultatea”. Până atunci, cu dorul în suflet şi cu lacrimi în ochi, ea îi îmbrăţişează pe cei dragi şi pleacă.

„De fiecare dată când vin aici, e tot mai rău şi mai rău”…

Ecaterina Pascari este gata de plecare

Pe Ecaterina Pascari o găsesc puţin mai veselă, nu pare deloc tristă că pleacă. La aeroport au venit s-o conducă sora şi nepoata. La întrebarea noastră, femeia răspunde simplu: „Plec pentru că am bilet pentru această zi. Acolo, lipsa de la serviciu nu poate fi justificată foarte uşor, nici chiar dacă ai sărbătorit acasă Ziua Independenţei. Ecaterina munceşte în Spania. Ruptura de Moldova s-a produs acum nouă ani. În acest răstimp a reuşit să-şi ia familia cu ea. Astfel, cele mai dragi fiinţe – copiii şi soţul – sunt alături de ea. „Vin aici doar să-mi revăd rudele. Am petrecut acum în Moldova 28 de zile – întreg concediul pentru un an”. Dacă vrea să revină într-o zi acasă? Îmi răspunde categoric: „Sub nicio formă!”. De ce? Simplu: „De fiecare dată când vin aici, e tot mai rău. Mă doare sufletul să o spun, dar nu văd niciun viitor aici pentru copiii mei. Moldovenii trebuie să-şi schimbe mentalitatea. E foarte greu de trăit, sunt o groază de probleme. Nu veţi reuşi să o duceţi mai bine, dacă nu veţi fi mai precauţi la alegeri. Când veţi alege corect, poate atunci se va schimba ceva. E o situaţie cunoscută, de care ne este ruşine – uşurinţa cu care ne dăm cumpăraţi la alegeri”, conchide interlocutoarea mea.

„Ah, da… Azi e Ziua Independenţei”

În zona sosirilor, emoţiile se simt în aer. Sunt la fel de intense… Pe călătorii proaspăt aterizaţi îi despart de momentul în care îşi vor reîntâlni rudele doar câteva minute şi… ghişeele de control ale paşapoartelor. După luni sau chiar ani de despărţire… Printre micile grupuri de oameni care se îmbrăţişează, dăruindu-şi jucării de pluş sau flori, observ o tânără ce cară o valiză mare. Se opreşte la ieşirea din Aeroport şi priveşte neliniştită în toate părţile. Ochii ei albaştri, frumoşi, dar obosiţi, caută insistent pe cineva. Mă apropii. Aflu că numele ei e Tatiana. O întreb dacă şi-a dorit să ajungă acasă de sărbători sau e doar o coincidenţă, de unde şi pentru cine vine acasă… „Ah, da… Azi e Ziua Independenţei. Nu, nu a fost plănuit, e o coincidenţă. Am venit acasă să-mi văd familia: soţul, copiii şi un nepoţel pe care încă nu l-am văzut”.

Oamenii îşi aşteaptă cu nerăbdare rudele

Privirea i se umple de lacrimi. Deşi vorbeşte cu mine, ochii îi fug neogoiţi în toate părţile. „Trebuiau să vină, dar, probabil, întârzie sau… nu m-au observat”. Îmi spune că vine de la Veneţia, unde lucrează de ani buni. Nu are pe nimeni în Italia, munceşte singură pentru a-şi întreţine întreaga familie. „Străinătatea e amară”, adaugă ea. Şi ce mai contează Independenţa pentru o femeie care nu şi-a văzut ani în şir familia?.. În sfârşit, Tatiana zâmbeşte – au apărut cei despre care, la un moment dat, s-a gândit că au uitat-o! Strânge la piept un copilaş – fericirea revederii e cea mai mare sărbătoare pentru ea…

Moldova pleacă şi vine, iar o parte din ea nu mai revine…

Înainte să părăsesc Aerogara, urc scările la etajul doi – de aici se vede bine pista de decolare. Zeci de oameni, cu ochii ţintă, privesc cum avionul se desprinde de pământ şi se ridică încet… Ei ştiu că acolo se află oamenii lor dragi şi nu se dezlipesc de geam atâta timp, cât pot urmări cu privirea aeronava care dispare după orizontul încadrat de geamul strâmt al clădirii.

Anume aici, la Aeroport, vezi adevărata faţă a Republicii Moldova de azi. Cu bagaje mari din urmă, tristă, cu chipul celor dragi întipărită în minte, cu lacrimi pe obraji, întorcându-şi doar pentru o clipă privirea înapoi, Moldova vine şi pleacă, pleacă şi vine, iar o parte din ea nu mai revine… Aici înţelegi că, rămânând fără oameni, Moldova rămâne fără suflet. Aici nu e nevoie de analişti politici sau economici, de lungi emisiuni TV ca să înţelegi cum trăim şi de ce este condiţionată iubirea noastră după 20 de ani de independenţă…