Absurdul lui Camus

După ce închizi cartea, te bucuri că pedeapsa capitală nu mai e posibilă (cu mici excepții).

În schimb, dacă te ocupi și de părerile critice vizavi de Camus, afli că ai citit cartea unui scriitor care mizează pe absurd. După deducțiile simple de logică ale bunului simț, recunoști că procesul care a dus la condamnarea lui Meursault e absurd. Cum absurdă e și crima. Însă, la rece, privești în jur și vezi mii de situații ca cele descrise de Camus. De aici se desprind trei ipoteze: 1. lumea e absurdă în întregime; 2. Camus nu e un scriitor absurd; 3. de la scrierea romanului și până astăzi lumea a devenit absurdă. Ceea ce nu se poate susține de vreme ce romanul e scris în timpul celui de al II-lea război mondial. Ce poate fi mai absurd decât un război?

Personajul lui Camus află că i-a murit mama internată într-un azil. Participă la înmormântare cumva absent, la întoarcere o întâlnește pe Maria cu care are o relație, iar într-o zi la plajă ucide un arab. Din toate reacțiile și explicațiile lui Meursault, ne dăm seama că e acel gen de om care acceptă fatalist tot ceea ce este în jurul său, fără intenția de a schimba în vreun fel cursul vieții. De aceea nu plânge la înmormântare, și din același motiv nu refuză cererea în căsătorie a Mariei, dar îi spune că nu are importanță dacă o iubește.

Celelalte povești ce se desfășoară în paralel sau tangențial cu a lui, ni-l descoperă ca pe un observator obiectiv, dar amabil, dispus să își asculte vecinii. Chiar și atunci când moralitatea faptelor vecinilor e îndoielnică. Raymond își bate amanta, dar vrea să o pedepsească pentru minciuni – Meursault îi dă dreptate; bătrânul Salamano își urăște câinele și îl bate atât de mult încât câinele se teme de stăpân (ba și fuge de acasă) – dar Meursault îl înțelege. Chiar și atunci când își dă seama că pentru bătrânul Salamano câinele valorează tot atât cât decedata lui soție. Cumva, indirect, ți se spune că Salamano ține la cineva din nevoia de a-l urî.

Oricum, după ce Meursault ucide un arab, care îl urmărea pe Raymond (partea logică) dintr-un instinct stârnit de căldura soarelui (absurdul), el e judecat și condamnat la decapitare. Partea incredibilă (absurdă, dacă vreți) e că în capul acuzării stă vina lui Meursault de a nu fi plâns la înmormântarea mamei lui. Pe această vină își construiește acuzarea cazul. Pe modelul proceselor știute de toată lumea, el e aproape de prisos în timpul înfățișărilor în sala de judecată, deoarece importanți sunt avocații, martorii, judecătorul.

Momentul în care se identifică pe deplin cu ceea ce i se întâmplă e acela în care avocatul său, exasperat de tema înmormântării, excalmă: "Iată imaginea însăși a acestui proces. Totul e adevărat și nimic nu e adevărat!". E poate și momentul crucial care transformă Străinul într-un roman absurd, dar care transferă același atribut asupra întregii societăți. Uitați-vă cu atenție la știri. Este exact ceea ce se întâmplă în fiecare zi. Cu atâta perseverență, încât ni se pare normal.