Ne place să credem că sfințenia a fost a celor din primele secole, că e a celor din mănăstiri, că e pentru mucenici. Pentru oricine, dar nu pentru noi. Oare cât de serios ne dăm seama că îndemnul „fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru desăvârșit este" (Matei 5; 48), ne e adresat tuturor? Cât de des conștientizăm că suntem cu toții chemați să devenim sfinți?
Nu reușim să trăim cum ne cere Dumnezeu. Nu ne putem debarasa de firea noastră, de plăcerile noastre, de slăbiciunile noastre. Cu toții sperăm, nu să ajungem la sfințenie – așa cum ar trebui, ci să trăim bine-mersi și să reușim și noi să ne mântuim printre ultimii. Sau cum spunea Apostolul Pavel: să ne mântuim ca prin foc.
Românește spus: vrem și cu mândra, și cu draga. De aceea trăim în această lume departe de sfințenie, dar agățându-ne cu disperare de Dumnezeu. E suficient? Nu știu. Însă știu că putem primi tot ce ne vine în viață ca de la Dumnezeu. Știu că suntem datori să le facem pe toate cu rugăciune. De la locul de muncă, la ordinea în familie: trebuie să învățăm să le lăsăm pe toate în mâinile lui Dumnezeu.
Nu e ușor să ne obișnuim cu rugăciunea pentru orice situație, dar e necesar. Avem un serviciu nou, ne mutăm în alt oraș, ne îmbolnăvim, în toate trebuie să spunem: „Facă-se voia Ta!". Altfel nu o să mai reușim niciodată să înțelegem când facem cu adevărat ceea ce e bine.
Pentru că fiecare om simte la un moment dat în rugăciunea lui că nu e sincer. Și când îi ceri Domnului să facă voia Lui, dar simți nesiguranță, înclini mai mult spre o parte sau alta, înseamnă că acolo poți deosebi voia proprie.
Și postul e un drum, dar unul spre Împăratul tuturor. Când postim, înțelegem diferența dintre drumurile noastre și calea Domnului. E o diferență foarte mare. Dar pentru că trăim în societate, avem servicii și obligații față de ceilalți, trebuie și în lume să urmăm diferite căi.
Să le începem și să le sfârșim cu rugăciune. Pentru că doar Dumnezeu știe ce e folositor și mântuitor pentru fiecare dintre noi.
