Ala Menşicov: „La „Ionesco”, trebuie să îţi dai şi sufletul!..”

– Ala, cum se desfăşoară cursurile? Nu e o aventură prea riscantă?
– Deloc! Le-am gândit ca un „cerc de prieteni” şi sunt destinate tuturor celor care vor să scape de inhibiţii şi să-şi stimuleze creativitatea şi socializarea – toate, cu ajutorul Artei Teatrale. Acum, e pe sfârşite ultima etapă. Adulţii abia aşteaptă „absolvirea”, căci se grăbesc să plece la mare. Dar nu chiuleşte niciunul şi mă bucură acest lucru. Atunci când le-am lansat, în aprilie, mă gândeam că voi fi fericită dacă adun zece persoane în fiecare grupă. Dar cifra a depăşit aşteptările, deci, oameni au nevoie de teatru şi comunicare.

– Cine predomină – bărbaţii sau femeile?
– Majoritatea sunt femei, dar avem şi câţiva bărbaţi, iar pentru toamnă s-au anunţat mai mulţi… Mulţi au renunţat pentru că erau prinşi la serviciu. Eu mă străduiesc să fac, de fiecare dată, un program interesant şi divers, ca să nu se plictisească. Lucrăm asupra reacţiei, imaginaţiei, fanteziei, dicţiei şi mişcării. Eu îmi doresc să le ofer o lecţie plină, de la care să aibă plăcere.

– Ei înţeleg că asta nu le garantează un succes teatral?
– Despre asta le vorbesc la fiecare lecţie. Ei nu vin neapărat pentru a deveni actori, ci pentru propria lor dezvoltare şi dezinhibare. Mulţi dintre ei sunt timizi, chiar dacă au un serviciu care le cere să fie sociabili. Acum ei îmi mărturisesc că au devenit mai degajaţi şi acest lucru îl observă şi ceilalţi. Pe unii dintre ei cursurile i-au ajutat chiar la susţinerea tezelor de licenţă…

– Nu era mai simplu să iei un curs la Academia de Arte?
– Deocamdată, nu mă văd acolo. Aici, eu sunt cea care am iniţiat cursurile, deci, sunt stăpână pe ceea ce fac. Având o experienţă de 30 de ani în teatru, ştiu să mă orientez pe loc, în funcţie de starea de spirit a fiecăruia, am grijă să îi includ pe toţi în joc… Este foarte mult de lucru în plan psihologic.

– Nu rişti ca, după această experienţă, să nu-ţi mai fie dor de scenă?
– Categoric, nu. Scena e o boală pe viaţă. Şi-apoi… exact această temere i-o mărturiseam, la un moment dat, regizorului georgian Nugzar Lortkipanidze. Ştii ce mi-a răspuns? „Nu e bine să renunţi la ceea ce îţi este predestinat”. Dar sper din suflet să existe cursurile şi după ce teatrul va ieşi din reparaţie.

– Când ţi-ai zis pentru prima dată că acest „predestinat” există?
– De când mă ţin minte, am ştiut că voi fi actriţă, că voi pleca de acasă într-un oraş foarte departe – a fost ceva spre ce am tins întotdeauna. Apoi, la Moscova, am ştiut că voi fi cu Petru… Cred că asta înseamnă predestinare.

– Teatrului „Ionesco” îi e predestinat să se întoarcă la gloria anilor ’90?
– Nu ne mai putem întoarce la anii ’90, pentru că nu poţi să faci de două ori acelaşi teatru. E clar că noi vom lua totul de la zero şi chiar cred că e foarte bine, pentru că, la un moment dat, într-un teatru se adună atâta balast şi actori obosiţi, încât tot ce faci sunt nişte spectacole moarte, în care nu se întâmplă nimic. Va fi altceva, la fel de bun, şi vom reuşi – atunci când îţi doreşti ceva, neapărat obţii acest lucru. Altminteri, nu s-ar face nimic pe acest pământ. E important să vrei să faci teatru. Iar dacă vii aici, trebuie să îţi dai şi sufletul!

– Poate că tu simţi şi gândeşti altfel pentru că eşti soţia lui Petru Vutcărău – cu care aţi făcut o familie, un teatru, cu care ai doi copii mari…
– Poate… Suntem de-o viaţă împreună şi e normal să nu mai ştim unde începe una şi unde se termină alta. Dar nu e singurul motiv. Şi-apoi, dacă n-aş fi fost soţia lui Vutcărău, poate că aş fi avut libertatea să joc orice se putea în acest teatru. Nu înseamnă însă că am fost privată de roluri. Iar dacă ar fi să fac o galerie a acestora, aş include acolo „Cântăreaţa Cheală”, „Regele Moare”, „Pescăruşul”, „Hamlet”, „Maşinăria Cehov”, „Femeile lui Picasso”…

– Ce personaj ai vrea să ţi se mai întâmple?
– Nu pot să visez acum la rolul Julietei, dar, fiind o actriţă de caracter, cred că am roluri până mor.

– Se spune că vârsta e o mare teroare pentru femei. Dar pentru o actriţă?
– Am avut o perioadă în care mi se părea şi mie că totul s-a terminat, când aveam tensiune şi dureri de spate. Chiar şi rolurile pe care le-am jucat atunci parcă au trecut pe lângă mine, iar copiii nu înţelegeau cum e posibil ca pe mama să o doară, ca mama să nu poată… Atunci am realizat că ieşirea din toate problemele este în tine. În astfel de situaţii nu te ajută nimeni, toţi au treburile lor, dar tu rămâi cu spatele tău… Am început să fac exerciţii, să mă plimb – o plimbare prin parc ajută ca mintea şi sufletul să se echilibreze.

– Dar contravine concepţiei de boemă care, de regulă, însoţeşte meseria de actor…
– Nu e nicio problemă, poţi să stai şi la o bere, şi la o cafea – sigur că nu o mai faci ca în tinereţe, când ne apuca dimineaţa în teatru… Acum trebuie să avem grijă de copii, de sănătate, să ne întoarcem la lucrurile esenţiale ale vieţii. Acum am momentele mele de meditaţii şi lectură, momente în care stau acasă singură cu mine însămi. Dar îmi amintesc cu plăcere de acele vremuri – a făcut parte din noi. Eram ca o familie şi mâncam dintr-o oală…

– Nu te-am văzut niciodată pe o scenă „străină”. Chiar niciun teatru din Moldova nu te-a invitat pentru un rol?
– Nu, niciodată. Nici măcar în glumă. Probabil că sunt prea rea . Dar eu mi-am căutat şi îmi caut de treabă. Nu sunt omul care aşteaptă să-i cadă ceva din pod şi, dacă nu aş avea doi copii care să mă ţină aici, cred că mi-aş face bagajele şi aş pleca în lume să găsesc o trupă în care să joc un rol.

– Ştiu că te aşteaptă Japonia…
– Da, acolo sunt binevenită întotdeauna, deşi nu este ţara în care aş putea să mă aciuez. În schimb, colegii de acolo au scris o piesă special pentru mine – ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată aici, la Chişinău. Abia aştept să o joc, mai ales că va fi pusă în scenă de Petru, pe care în ultimul timp îl văd foarte rar. Acum, bunăoară, e tocmai la Sahalin, unde a fost invitat să monteze.

– În ce limbă va juca Ala-san?
– Acum câţiva ani am încercat să învăţ japoneza, dar nu s-a ţinut de mine. De aceea, voi juca în română, dar vreau să am şi nişte fragmente în japoneză.

– Cum a fost să creşti doi copii, având o viaţă atât de intensă?
– A fost greu cu primul copil, pentru că era într-o perioadă în care eram săraci, locuiam într-o cameră de cămin de nouă metri, Petru învăţa regie la Tbilisi şi… noroc de părinţi, care ne ajutau… Apoi am început să lucrăm la „Ionesco”, mereu în repetiţii şi spectacole, şi Laurenţiu a crescut mai mult în culise… Cu Ştefania, pe care am născut-o la 39 de ani, a fost o plăcere. Erau alte vremuri, aveam casa noastră şi am reuşit să-i acord mai mult timp. Acum, mai avem un actor în casă – Laurenţiu a absolvit Academia de Teatru – şi cred că vom avea şi o actriţă. Ştefania are calităţi nemaipomenite. Ar mai fi nevoie de ceva noroc şi de o ţară în care să fie preţuită această meserie.

– Tu şi Petru, sunteţi ambii trecuţi de 50 de ani. Sunteţi în etapa în care partenerii devin prieteni sau aţi mai rămas la perioada îndrăgostirii?
– Nu simt nicio schimbare în relaţiile noastre. Noi suntem oameni de teatru, temperamentali şi nu prea am ştiut să cedăm din ambiţie şi din profesie. Am făcut aceleaşi şcoli, am fost împreună la Moscova, am iniţiat teatrul, am jucat şi nimeni nu a renunţat la realizarea propriului Eu. Dar ne-a fost interesant împreună, nu am ajuns la excese şi asta contează cel mai mult.

– Îţi doresc mult succes în tot ce face şi… în ce vei face – adică, în scenă!