Alexandru Arsinel: Nu am timp sa ma gndesc, inca, la sfrsit

Actorul Alexandru Arsinel a implinit vara aceasta 70 de ani. Jubileul l-a sarbatorit alaturi de familie si de prieteni, asa cum a facut-o mereu. Cele mai recente bucurii ale actorului sunt nasterea celui de-al treilea nepot si redeschiderea Teatrului de Vara din Herastrau. Colega noastra Sanziana Boaru de la Adevarul i-a solicitat un interviu pe care il reia si TIMPUL Satiric, pentru a va informa ce mai face unul dintre cei mai vestiti actori romani, dar si director al Teatrului de Revista Constantin Tanase din Bucuresti.

– Domnule Arsinel, vorbiti deschis despre varsta, nu va tradati anii…

– Nu, mi-ar fi rusine in fata mea, a copiilor si a prietenilor mei. Ce sa-mi ascund? A-ti ascunde varsta inseamna a fugi de ea, de ceea ce ai reusit sa faci atatia ani. E un gest de cochetarie care le prinde mai bine pe femei. Chiar vizavi de culoarea parului, a mersului si a unor reflexe care poate iti dispar cu timpul. Nu-mi socotesc anii niciodata. Pot ¬sa-mi aduc aminte de intamplarile vietii mele, de ceea ce am ¬realizat, de ceea ce nu am realizat si, mai ales, de ceea ce imi doresc sa fac, pentru ca lucrurile astea iti dau tonus. Daca reusesti sa le controlezi, atunci uiti ca timpul trece.

– Este varsta de 70 de ani ceea ce v-ati inchipuit?

– Nu. Poate ca nu am fost suficient de sincer, dar totdeauna mi-am propus niste bariere peste care as vrea sa trec. La 50, imi propuneam sa ajung la 60, dupa care uitam. La 60, mi-am zis ca trebuie sa ajung la 70. Acum, imi zic ca trebuie sa ajung macar la varsta lui tata. Iar daca voi reusi, o sa zic sa ajung la varsta Arsineilor. Fratii lui tata, mai toti au trecut de 90 de ani, Nea Costica, la Pascani, are 92 de ani. Eu cred in ceea ce spune Pavel Corut – ca disparitia de pe acest pamant ti-o programezi. Trebuie sa privesti optimist. Daca m-as scula intr-o dimineata fara sa am un program, as innebuni. De seara stiu ce fac a doua zi. Nu am timp sa ma gandesc, inca, la sfarsit.

– Teatrul v-a ales pe dumneavoastra, spuneati la un moment dat…

– Ma saturasem de scoala tehnica si cand am mirosit o posibilitate de a invata niste poezii, putina istorie si romana, mi-am zis ca-i mai simplu. Irina Rachiteanu si-a plecat ochii asupra mea si m-a luat la clasa ei. Eram usor salbatic, neadaptabil, izbucneam repede, eram destul de vulcanic, intrasem la Institut, dar nu prea stiam care e treaba. Odata, pe holul teatrului, m-am intalnit cu un mare critic de teatru, sotul doamnei Rachiteanu. A venit inspre mine, mi-a dat mana si mi-a zis: „Irina spune ca vei fi actor de categoria intai“, iar eu, cand am auzit asta, m-am gandit la bani.

– Credeti ca votul de incredere primit se datoreaza, in mare parte, perioadei de dinainte de ’89?

– In cea mai mare parte! La gradina Boema, impreuna cu Stela si cu textele marelui scriitor Mihai Maximilian exista un punct de rezistenta al teatrului de revista. Acolo, chiar aveam o atitudine pe care nu o aveau altii. Mii de spectatori ¬s-au adapat acolo cu o gura de speranta. Ne-au oprit de atatea ori pe strada sa ne multumeasca si sa ne intrebe daca nu ne este frica de ceea ce spunem. Cred ca acolo s-a cladit aceasta incredere in caracterul si dorinta noastra de a fi alaturi de marele public si de oful cetateanului.

– Cele mai pregnante amintiri?

– Acum, foarte des, imi vin in minte amintirile din copilarie, din cel de-al Doilea Razboi Mondial, din refugiu. Amintirile legate de mama si de tatal meu, pe care i-am iubit extraordinar, de fratii si bunica mea, de Dolhasca, locul nasterii mele, de vaca noastra, care ne-a salvat din foamete, de locurile periculoase cu munitie si armament pe care le gaseam pe camp, de primele sentimente si emotii de dragoste, de Sorogarii Iasiului, unde mergeam cu schiurile, de intrecerile cu o singura patina la gradina Copou.

Mi-aduc aminte de Institutul de Teatru, care a fost cel mai frumos pe care as fi putut sa-l fac, de venirea la Bucuresti si de prima mea gazda, o camara in subsol, pe langa Ambasada Angliei, unde ma incalzeam la aragaz. Imi aduc aminte de intalnirea cu sotia mea, o fata superba, cum a si ramas, si de Emil, prietenul meu, care a fost liantul si care a facut-o sa ma accepte. Mi-aduc aminte de iaurtul de dimineata, de salata à la rousse, pentru ca aia de boeuf era mai scumpa.

Imi aduc aminte de primele iesiri dupa Revolutie in strainatate, de cea intr-un stat capitalist, in Israel, unde jucam unui public care stia romaneste si mi-am dat seama ca a fost cel mai bun public de revista pe care noi l-am pierdut, mi-aduc aminte de intrebarile securistului daca am avut discutii acolo si ii spuneam ca da, cu vreo 200 de oameni si cum le povesteam despre zapada din Romania, mi-aduc aminte de Revolutie, la care am participat, de intalnirea cu oamenii de la radio, care strigau „Arsinel“, de primul spectacol de dupa Revolutie, in care o colega de-a mea intreba la poarta daca Arsinel mai face succese. Imi aduc aminte de marile realizari, de Stela, de Puiu Maximilian, de colegii mei. Nu am ce sa ascund: nu pot sa nu port recunostinta oamenilor care au fost alaturi de mine si de noi.

– Dar ce puteti sa uitati?

– N-am fost curios niciodata sa ma uit in dosarul meu de la CNSAS, pentru ca nu vreau sa tin minte niciun lucru care ar putea sa ma deranjeze. Cel mai bun prieten al meu mi-a spus, pe patul de moarte: „Fii atent pe cine primesti in casa, pentru ca pana acum eu am fost cel care a dat informatii despre tine si sa stai linistit, ca nu am spus nimic de rau“. De fapt, nici nu prea avea ce sa spuna de rau, eu nu am fost un om care sa calce in strachini.