“Aliații ruși – această mizerie și această pacoste, val nesecat de lăcuste fără aripi.” Cum au văzut francezii armata Rusiei chemată în ajutorul României în 1916, în Primul Război Mondial

Principala reținere a românilor față de intrarea în Primul Război Mondial a constituit-o neîncrederea în armata rusă cu care urmau să fie aliați pe Frontul de Est. Premierul Ion I. Brătianu, regele Ferdinand, absolut toată clasa politică (atât antantofilii, cât și germanofilii) erau suspicioși cu privire la intențiile vecinilor de la Răsărit, alături de care urma să lupte România. Evenimentele ulterioare au părut să le dea dreptate.

Brătianu a negociat îndelung intrarea României în război alături de aliați. A făcut-o nu doar pentru a primi garanția că la sfârșitul conflictului se vor primi Transilvania, Banatul și Bucovina austriacă, dar și pentru a obține, pe cât posibil, garanții împotriva Rusiei. De aceea a insistat până când a reușit să convingă marile puteri să semneze o clauză prin care se angajau să nu încheie pace separată. Era vorba, în subtext, de Rusia bănuită că ar putea ajunge la o înțelegere cu Germania și Austria, urmând fie să lase România singură, fie să împartă țara aliată cu Puterile Centrale.

Teama românilor față de aliatul rus

O altă frică o reprezenta perspectiva prezenței trupelor rusești pe teritoriul românesc. Memoria evenimentelor din 1877-1878 era foarte vie. Ionel Brătianu fusese martor în copilărie la războiul ruso-româno-turc, la finalul căruia rușii n-au mai vrut să plece de pe teritoriul aliatei România. Armatele ruse nu respectaseră culoarele de deplasare spre Bulgaria, se dedaseră la jafuri și violuri, iar după câștigarea războiului cu otomanii au „uitat” să se întoarcă. Doar mobilizarea armatei române și amenințarea cu războiul, precum și presiunile diplomatice ale Franței și Marii Britanii l-au determinat pe țarul Alexandru al II-lea să-și scoată trupele din România.

În final, la tratativele de pace, rușii au refuzat să fie admiși și aliații români, cărora le-au luat și anexat județele din sudul Basarabiei (Bugeacul). La schimb, României i s-a oferit Dobrogea, un ținut pustiu și sărac care aparținuse Turciei și pe care nu locuiau români. Regele Carol I a refuzat inițial acest „troc”, dar a fost nevoit în cele din urmă să-l accepte pentru că altă soluție nu exista.

Dealtfel, numai jumătate dintre ruși erau înarmați. Se vedeau defilând alternativ un batalion cu pușcă pe umăr și altul cu bâta în mână, destinat, așa se spunea, să înlocuiască pe cel dintâi folosind puștile acestuia când va fi scos din luptă – eventualitate puțin probabilă, pentru că nu erau lupte. Inegale prin armament, toate batalioanele se asemănau prin bogăția echipamentului, orice soldat având, dacă nu pușcă, o șubă îmblănită – și prin lipsa totală de ofițeri, trupa nefiind încadrată de cât de subofițeri.

Ofițerii, în fruntea trupelor în alte armate, îi urmau în automobile sclipitoare, cu nevestele sau amantele lor în uniforme de «sistrițe» (soră de caritate – n. red.) sau infirmiere, având și camioane pline cu lăzi de șampanie, cu merinde, și pentru statele majore, cu veselă de argint.

Contele de Saint-Aulaire

Pe acest fundal al neîncrederii Bucureștiului în intențiile rușilor s-a semnat acordul secret prin care România se angaja, în august 1916, să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă. Rușii urmau să trimită un corp de armată în Dobrogea de Sud (Cadrilater) și atât.

Numai că toamna a venit cu un dezastru militar pentru România, a cărei armată – slab instruită și echipată, condusă de un corp ofițeresc inept, corupt și chiar laș în foarte numeroase cazuri – a fost înfrântă atât pe frontul de sud, cât și pe cel de nord.

De ce a chemat Brătianu misiunea militară franceză și armata rusă în ajutor

Aceste evoluții au dus la două inițiative ale Guvernului Brătianu.

Mai întâi, s-au accentuat insistențele pe lângă Franța ca să fie trimisă în țară o misiune militară condusă de un general care să preia conducerea armatei române. Acest demers s-a materializat prin venirea celebrului general Henri Berthelot, care avea să joace un rol major în evenimentele viitoare.

Cea de-a doua inițiativă, făcută de voie, de nevoie, a fost cererea de ajutor militar din partea Rusiei. Rușii nu s-au grăbit să intervină, iar felul în care au făcut-o a alimentat suspiciunile existente înainte de intrarea României în război.

Există nenumărate mărturii privind comportamentul rușilor în România în perioada 1916-1918, până la scoaterea lor din țară. Socotind că românii ar putea fi acuzați de subiectivism, dintre nenumăratele documente am ales însă doar opiniile și relatările francezilor, martori oculari la evenimentele petrecute acum mai bine de un veac.

Merită menționat, înainte de a începe lectura acestor rânduri, că francezii chiar pot fi socotiți niște martori imparțiali. Ei au observat, în jurnalele lor, și nenumăratele probleme și neajunsuri ale românilor – în special metehnele clasei conducătoare –, pe care le-au criticat adesea foarte dur.

Francezii au venit în Est fără prejudecăți. Treptat, neutralitatea lor a fost înlocuită de nedumerire, uimire și, apoi, revoltă față de ruși

Memoriile generalului Henri Berthelot, în special, sunt foarte interesante. Zi după zi, se poate remarca din însemnările sale că ofițerul francez a venit în Est fără prejudecăți, deschis și convins că toată lumea luptă pentru aceeași cauză comună, înfrângerea Germaniei și a Austro-Ungariei.

Berthelot era optimist, poate puțin naiv la început, dar nu și prost. El a început rapid să-și pună întrebări, după ce a luat contact cu conducătorii armatei ruse, iar dialogurile cu ei pe tema României l-au nedumerit.

Ajuns la București, unde a preluat din umbră comanda operațiunilor, Berthelot a fost o vreme nedumerit de comportamentul rușilor, despre care nu știa ce să creadă. Treptat, această nedumerire s-a transformat într-o antipatie și un dispreț profunde, care răzbat uneori din rândurile scrise altfel conștiincios și neutru, cu rigoare militărească, în jurnalul său.

Un alt martor al comportamentului rușilor în România, pe parcursul Primului Război Mondial, a fost contele de Saint-Aulaire, ministrul Franței la București. Diplomatul are un alt stil în memoriile sale. Spre deosebire de Berthelot, care în general se abține de la epitete și se rezumă la fapte, Saint-Aulaire fierbe de indignare și acest lucru se vede cu ușurință.

Însemnările Contelui de Saint-Aulaire, ministrul Republicii Franceze în România, privind comportamentul armatei ruse în Moldova în iarna anului 1917

„«Aliații ruși» – această mizerie și această pacoste contrastau cu opulența în care hălăduiau rușii, din care foarte puțini mureau: ei nu se băteau, ceea ce îi imuniza aproape complet împotriva tifosului. Chiar în unitățile lor sanitare, pe care m-am crezut dator să le vizitez și unde nu era admis niciun român, domnea bucuria de a trăi. Se aflau mai ales din cei bolnavi «condamnați de Venera la tratament cu Mercur» și convalescenți care cântau și dansau în sunetele acordeonului în jurul unui samovar imens și fumegând, idol al cărui focul foc sacru îl întrețineau.

„Toată iarna anului 1917, tăvălugul rusesc s-a revărsat pe străzile Iașiului pentru a îneca toată Moldova. Nu-i calific drept combatanți“

Toată iarna anului 1917, tăvălugul rusesc s-a revărsat pe străzile Iașiului pentru a îneca toată Moldova. Acest torent a adus cu sine mai multe armate cu un efectiv total de un milion de oameni. Nu-i calific drept combatanți pentru că s-au retras pe linia Siretului fără a schița niciodată nici cea mai mică ofensivă împotriva unui «inamic» de cinci ori mai puțin numeros, dar care le inspira mai multă simpatie decât «aliatul».

Dealtfel, numai jumătate din oameni erau înarmați. Se vedeau defilând alternativ un batalion cu pușcă pe umăr și altul cu bâta în mână, destinat, așa se spunea, să înlocuiască pe cel dintâi folosind puștile acestuia când va fi scos din luptă – eventualitate puțin probabilă, pentru că nu erau lupte. Inegale prin armament, toate batalioanele se asemănau prin bogăția echipamentului, orice soldat având, dacă nu pușcă, o șubă îmblănită – și prin lipsa totală de ofițeri, trupa nefiind încadrată de cât de subofițeri.

Ofițerii, în fruntea trupelor în alte armate, îi urmau în automobile sclipitoare, cu nevestele sau amantele lor în uniforme de «sistrițe» (soră de caritate – n. red.) sau infirmiere, având și camioane pline cu lăzi de șampanie, cu merinde, și pentru statele majore, cu veselă de argint.

„Aceasta armată din 1917 nu era decât o hoardă. Val nesecat de lăcuste fără aripi, se spunea la Iași“

Mă grăbesc să adaug că majoritatea ofițerilor și subofițerilor de carieră, căzând eroic în primii ani de război, aceasta armată din 1917 nu era decât o hoardă. Rusia, din lipsă de clasă mijlocie și de sentiment național solidar, era incapabilă să-i înlocuiască cu ofițeri de rezervă: fie și pentru acest singur motiv, Rusia nu putea reprezenta un aliat util decât în cazul unui război de scurtă durată.

Val nesecat de lăcuste fără aripi, se spunea la Iași. Așteptând ca prin neînfrânta atracție a Revoluției, «noroiul» să se întoarcă la obârșie, «puhoiul», «stepa» în marș zămislea acest gunoi în trecerea ei, făcând tabula rasa, din fericire fără proiectile, căci acestea ar fi fost mai periculoase pentru «aliat» decât pentru «inamic».

Confruntată cu această avalanșă, misiunea noastră militară, redusă la neputință pe tărâm militar, se lupta mai mult ca oricând pe terenul epidemiilor, pregătind discret reconstituirea armatei române. (…)

Această abandonare care a agravat tifosul și foametea provocă o violentă indignare, care îl făcu pe generalul Saharov să surâdă. Trupele sale, admirabil aprovizionate, primeau rații uriașe ale căror firimituri ar fi fost de ajuns să împiedice pe soldații români să moară de foame, spunea generalul Berthelot. Unii, românii, se luptau nemâncați, alții, rușii, mâncau fără să lupte.

Contele de Saint-Aulaire

Și tocmai în momentul când, din inițiativa generalului Berthelot, Franța își dovedea astfel solicitudinea față de România, șeful misiunii noastre militare – împotriva voinței Regelui, a Guvernului și a Statului Major român – era supus unei deminutio kapitis în avantajul comandamentului rus, răspunzător de atâtea nenorociri, care, după ultimele rapoarte, erau mai multe chiar decât crezusem la început. Aceste rapoarte stabileau într-adevăr că, dacă ar fi beneficiat de ajutorul măcar al unei părți a trupelor rusești, bătălia de la București, condusă de generalul Berthelot, ar fi fost o mare victorie. Rapoartele afirmau de asemenea că după pierderea Bucureștiului, pe frontul care acoperea calea ferată de la Galați, anume legătura pe mare cu Odessa, retragerea fără luptă a trupelor rusești obligase diviziile românești, copleșite de inamic, să își părăsească turnurile pentru a scăpa de încercuire.

„Rușii triumfau de pe urma acestei noi înfrângeri românești“

Rușii triumfau de pe urma acestei noi înfrângeri românești. Deoarece armata română, spuneau, și-a pierdut cea mai mare parte din valoarea ei combativă și apărarea Moldovei cădea exclusiv în sarcina lor, mai ales acum când dispuneau aici de două armate noi, ei trebuiau să exercitr comandamentul suprem, sub autoritatea nominală a regelui Ferdinand. Însă generalul rus Saharov, adjunctul nominal al regelui, deținea de fapt toate puterile, în timp ce generalul Berthelot, decăzut din rolul său oficial de consilier întotdeauna ascultat, se afla retrogradat în funcția de «inspector al trupelor Române în reconstituire». Regele îi spuse îmbrățișându-l: «În inimile noastre urcați în grad!». Berthelot și va lua curând o revanșă strălucită.

Cu totul stăpân pe situație, generalul Saharov aplică principiul esențial al strategiei rusești: retragere fără luptă, definită prin eufemism, scurtarea frontului. Astfel, evacuă Dobrogea, unde forțele rusești erau mult superioare celor ale inamicului și unde importante unități de geniu rusești organizaseră timp de trei luni poziții defensive care păreau invincibile. Fără să tragă o singură lovitură de tun, el părăsi aceste poziții apărate prin trei rânduri de tranșee succesive și 15 rânduri de sârmă ghimpată. El părăsea în același timp calea de aprovizionare a Dunării, vitală pentru Moldova înfometată și bântuită de epidemii.

„Unii, românii, se luptau nemâncați, alții, rușii, mâncau fără să lupte. În ciuda strădaniilor sale, generalul Berthelot nu obținu de la «aliatul» rus sprijin nici alimentar, nici militar“

Această abandonare care a agravat tifosul și foametea provocă o violentă indignare, care îl făcu pe generalul Saharov să surâdă. Trupele sale, admirabil aprovizionate, primeau rații uriașe ale căror firimituri ar fi fost de ajuns să împiedice pe soldații români să moară de foame, spunea generalul Berthelot. Unii, românii, se luptau nemâncați, alții, rușii, mâncau fără să lupte.

În ciuda strădaniilor sale, generalul Berthelot nu obținu de la «aliatul» rus sprijin nici alimentar, nici militar, însă generoasa lui intervenție, ce nu ținea seama de situația sa personală, curând compromisă prin învinuirile comandamentului rus, care va cere să fie rechemat, înduioșă adânc inima românilor. Popularitatea îi sporea pe măsură ce puterea îi scădea.

Părăsirea Dobrogei fără să se tragă niciun foc, cu toate angajamentele solemne de a o apăra, corespundea cu strategia politică și militară a Rusiei.“ (Contele de Saint-Aulaire, paginile 99-102)

Memoriile generalului Henri Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze în România: atitudinea conducerii și a soldaților ruși în România în toamna lui 1916 și iarna lui 1917

12 octombrie 1916, Moghilev: „(…) Dar este momentul să fiu prezentat șefului de Stat Major (al Rusiei – n. red.), generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. Este un bărbat mic de statură, tras la față, cu ochelari, și pare obosit. Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. Îi spun că scopul meu este, pur și simplu, acela de a pune comandamentul român la curent cu condițiile actuale ale războiului și de a crea școli practice de instrucție pe specialități. Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?

„Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“

Apoi, Alekseev îmi rezumă situația de pe frontul român. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să lupte în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!

Rușii se plâng mereu de încetineala transporturilor pe liniile românești. Informațiile pe care le-am primit pe acest subiect mă fac să cred că primii vinovați sunt ei. Comandanții militari ai trenurilor cred că le este permis orice. Opresc trenurile în timpul nopții, chiar pe liniile de trafic, pentru a dormi mai confortabil. Neîncetat, circulația este oprită și tot ei se plâng!

generalul Henri Berthelot

Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, în opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe posibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.

La sfârșitul acestei conversații îmi este prezentat generalul Beliaev, care, mi se spune, urmează să meargă în România ca șef al unei misiuni similare cu a mea, precum și colonelul Tatarinov, atașat militar rus la București. Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni? (…)

„Mi se semnalează mai ales că un general rus și-a oprit trenul timp de două zile în gara Iași, pentru că voia să vadă orașul“

17 noiembrie 1916, București. Situație din ce în ce mai dificilă. Retragerea (armatei române – n. red.) continuă pe Jiu și pe Olt. Diviziile trimise ca întăriri nu sunt angajate încă în luptă.

Rușii se plâng mereu de încetineala transporturilor pe liniile românești. Informațiile pe care le-am primit pe acest subiect mă fac să cred că primii vinovați sunt ei. Mi se semnalează mai ales că un general și-a oprit trenul timp de două zile în gara Iași, pentru că voia să vadă orașul; un colonel nu a vrut să-și coboare regimentul în gara Pașcani, pentru că era noapte și nu se vedea nimic! (…)

20 noiembrie. Beliaev continuă să se plângă de întârzierea transporturilor. Sunt obligat să îi spun că aceste întârzieri provin mai ales din indisciplina comandanților trupelor transportate. Comandanții militari ai trenurilor cred că le este permis orice. Opresc trenurile în timpul nopții, chiar pe liniile de trafic, pentru a dormi mai confortabil. Neîncetat, circulația este oprită și tot ei se plâng! (…)

„La raport, balivernele lui Beliaev. Un ofițer rus îmi spune că la prima întâlnire a misiunii sale, Beliaev ar fi declarat: «Noi n-am venit aici pentru a participa la război!». Atunci, pentru ce?“

22 noiembrie. La raport, balivernele lui Beliaev: «Trebuie să rămânem în defensivă, cel puțin să… în afară de… fără îndoială că… dar s-ar putea, poate, să…».

25 noiembrie. (…) Un ofițer rus îmi spune că la prima întâlnire a misiunii sale, Beliaev ar fi declarat: «Noi n-am venit aici pentru a participa la război!». Atunci, pentru ce?

26 noiembrie. (…) Beliaev ne spune în această dimineață că a cerut la STAVKA (Marele Stat Major al armatelor ruse – n. red.) trimiterea Corpului 8 Armată și a Diviziei 40, pentru a participa la apărarea Bucureștiului. I s-a răspuns: «Niciun om, niciun tun!». Cu toate acestea, Lecițki va ataca poimâine, iar Divizia 7 română ne este înapoiată (atacul de susținere din partea rușilor despre care scrie Berthelot n-a mai avut loc – n. red.).

În această dimineață, doi ruși au fost găsiți înecați într-o pivniță. Să nu piardă timpul, au tras cu armele în două butoaie, apoi și-au lipit gurile de găuri, bând până la inconștiență; vinul a curs pe cei doi bețivani și încă se mai revărsa peste ei când au fost descoperiți. Discursul funebru a fost rostit de ofițerul rus chemat pentru constatarea deceselor și a constat în aceste vorbe memorabile: «Ce moarte frumoasă, totuși!».

generalul Henri Berthelot

29 noiembrie. Beliaev spune că se vor trimite, în afară de Corpul 4 Armată, alte 3 corpuri și 3 divizii de cavalerie. Să fie adevărat?

Planul operațiilor, stabilit definitiv, este următorul: cu ajutorul unităților mai puțin slăbite ale Armatei 1, să se oprească forțele inamice, care au debușat pe Argeș și pe Olt, pe frontul general Florica-Costești, generalul Stratilescu având la dispoziție pentru această manevră elemente rămase din Diviziile 1, 8, 11, 13, 14, 17, 23 Infanterie și Divizia 1 Cavalerie, în timp ce Diviziile 2/5 și 9/19, coborând rapid pe cele două maluri ale Neajlovului, vor ataca trupele lui Mackensen pe flancul lor stâng, iar Diviziile 21, 18 și 7 le vor reține din față, pe Neajlov și, la nevoie, pe Argeș. Divizia 2 Cavalerie va face legătura între cele două grupări, a căror rezervă va fi Divizia 10 infanterie, în curs de reorganizare între Ploiești și Titu.

Bătălia pentru București: „Întăririle rusești promise sosesc cu o încetineală gândită. Inerție totală a rușilor, care nu par să-și dea seama de situație”

30 noiembrie. Primele lupte la sud-vest de București. Întăririle rusești promise sosesc cu o încetineală gândită. În acest timp, Beliaev cere salvarea armatei, iar când este întrebat cum, el răspunde: «Prin retragere!». Este foarte simplu, evident, dar este metoda celor care refuză să lupte. (…)

1 decembrie. Informații contradictorii: Beliaev zice că o brigadă rusă sosită ieri seară se va angaja în luptă spre Comana (localitate între București și Giurgiu – n. red.). Agentul meu de legătură spune că aceasta așteaptă ordinele autorității superioare! Dar care autoritate? Beliaev nu vrea să intervină. Saharov, pe care îl întâlnesc la Beliaev la 5.30, îmi spune că aceste trupe nu depinde de el, ci direct de STAVKA. (…)

3 decembrie. (…) De dimineață, aflăm că cavaleria germană a intrat în Titu. Unii vor deja să părăsească Buzăul și s-o șteargă mai departe! Totuși, veștile pe care le avem despre bătălia de pe Argeș nu sunt rele: au fost luați 1.200 de prizonieri. Dar înaintarea armatei Falkenhayn nu permite continuare luptei și îl avertizăm în consecință pe Prezan (șeful Marelui Stat Major al Armatei române – n. red.), care ar putea să aibă dificultăți în a reuși să se desprindă de inamic.

Inerție totală a rușilor, care nu par să își dea seama de situație. (…)

La un moment dat, în conversația mea cu Gurko pe această temă, el îmi spune: «Dar sunteți mai român decât românii! Ce interes aveți dumneavoastră ca armata română să fie reformată, și încă atât de repede?».

generalul Henri Berthelot

4 decembrie. (…) Bătălia este pierdută și se impune retragerea generală. (…) Cred că, pentru moment, armata română se află în imposibilitatea de a mai face un nou efort și îi spun asta lui Joffre (comandantul Armatei franceze – n. red.), pentru a insista pe lângă STAVKA pentru urgentarea unui sprijin real al rușilor. (…)

„Trecerea unui regiment rus aflat într-o stare jalnică, marș lent și dezlânat, pe un cântec de jale”

7 decembrie. (…) Germanii au intrat în București și Ploiești. Asistăm îndurerați la trecerea unităților în retragere. Soldații români, în zdrențe și părând extenuați, își îndreaptă totuși ținuta când trec prin fața regelui, cu o scânteie de speranță în priviri. Se va putea face ceva cu acești viteji! Trupele încă apte de luptă vor ține provizoriu linia Cricovului.

Decizie de a pleca în această seară. Marele Cartier General va merge să se instaleze în Moldova, la Bârlad. Guvernul va fi la Iași.

Un tren care îl transportă pe generalul Denikin s-a oprit exact în centrul gării din Buzău, pe linia pe care trec trenurile de evacuare. Șeful gării îi solicită să permită mutarea trenului pe o linie secundară. Denikin se simte ofensat și pune două santinele în fața locomotivei, cu ordin de a trage asupra mecanicului dacă acesta se mișcă

Generalul Henri Berthelot

Un tren care îl transportă pe generalul Denikin, comandantul Corpului 8 Armată rus, s-a oprit exact în centrul gării din Buzău, pe linia pe care trec trenurile de evacuare. Șeful gării îi solicită să permită manevrarea trenului pe o linie secundară. Denikin consideră propunerea o ofensă și pune să se plaseze două santinele în fața locomotivei, cu ordin de a trage asupra mecanicului, dacă acesta se mișcă. Nu reușim să îl convingem de necesitatea eliberării liniei decât spunându-i că trenul regal trebuie să se formeze exact pe locul ocupat de el. Cum ar putea să funcționeze transportul trupelor cu asemenea mentalități? (…)

9 decembrie. Situație fără schimbări majore. Debarcările ruse continuă încet. Este anunțat Corpul 7. Corpul 5 Cavalerie de-abia începe să pornească.

Primesc o telegramă ciudată de la Janin (atașatul militar francez la STAVKA – n. red.), în care îmi spune că poziția mea pe lângă rege și Marele Cartier General român îi îngrijorează pe ruși! În ce fel? Nu lucrăm toți pentru aceeași cauză? Sau voi fi un martor incomod pentru ei? Îi răspund lui Janin că nu înțeleg.

12 decembrie. Saharov tot nu a ajuns (la Bârlad, unde se stabiliseră Marile State Majore ale armatelor română și rusă de pe frontul românesc – n. red.). Își anunță intenția de a se instala la Chișinău. De ce nu în Herson sau în Caucaz? Trebuie să fie o glumă! (…)

13 decembrie. Decizii: trupele ruse se repliază pe linia organizată (?) de la Râmnic la Viziru, unde trebuie să reziste. (…)

15 decembrie. Saharov a dat ordin să se reziste pe pozițiile organizate la Râmnic. Dar chiar azi, primind informații că elemente inamice și-au făcut apariția pe colinele de la nord-vest de Râmnicu-Sărat, plănuiește un aliniament mai înapoi! (…)

16 decembrie. La întoarcerea de la Vaslui, unde m-am dus să inspectez instalarea postului pentru transmisiunile fără fir, aflu că rușii abandonează linia Râmnicului și se repliază pe Siret. (…)

17 decembrie. În sfârșit, Saharov a sosit și asistă în această dimineață la raport, împreună cu șeful său de stat-major, Șișkievici. Discuții asupra situației. (…)

20 decembrie. (…) Trecerea unui regiment rus aflat într-o stare jalnică, marș lent și dezlânat, pe un cântec de jale. Ce diferență față de ținuta trupelor din 1913! (…)

21 decembrie. (…) Janin telegrafiază anunțând că la STAVKA se pune problema refacerii armatei române între Nipru și Bug. Ciudată idee. E inadmisibil! (…)

„Îmi trece prin cap bănuiala că intențiile camarilei ruse ar fi să lase armata română să fie bătută sau îndepărtată și, după victoria Aliaților, să ceară ca preț pentru ajutorul dat în război Moldova și nimic mai mult!“

24 decembrie. Încă o telegramă ciudată de la Janin, care mă sfătuiește să mă îndepărtez de rege, cel puțin în public. Ce vor oare rușii? Care le sunt gândurile ascunse? Sunt oare un martor incomod al uneltirilor lor? Un motiv în plus pentru a rămâne la post. (…)

4 ianuarie 1917. La raport, îi înmânez regelui telegrama președintelui republicii (Franței – n. red.). Apoi, vorbesc despre ostilitatea manifestată de STAVKA împotriva mea și de dorința exprimată acolo privind ducerea în Rusia, cât mai departe posibil, a diviziilor române care trebuie reconstituite. Primesc prin transmisiunile fără fir comunicarea unei telegrame transmise din partea lui Gurko (noul șef al STAVKA, numit în locul lui Alekseev – n. red.) către Marele Cartier General, o notă tendențioasă referitoare la aceste două puncte. Răspund pe aceeași cale: asupra celui de-al doilea punct, regele României decide, și eu nu cred că își dorește așa ceva «trimiterea trupelor române în Rusia pentru reorganizare».

În privința primului punct, există posibilitatea să fiu rechemat în Franța. Aș accepta bucuros să mi se dea o comandă, dar nu vreau să dăm impresia că cedăm presiunii ruse, pentru că, dacă STAVKĂI i s-ar da de această dată satisfacție, nu s-ar mulțumi cu atât. Ar trebui ca întreaga Misiune Franceză să fie retrasă. Și atunci, ce se va întâmpla aici? Am impresia că se urmărește înlăturarea martorilor incomozi.

Îmi trece prin cap bănuiala că intențiile camarilei ruse ar fi să lase armata română să fie bătută sau îndepărtată și, după victoria Aliaților, să pozeze în eliberatori, cerând – ca preț pentru ajutorul dat în război – Moldova și nimic mai mult! (…)

14 ianuarie. Un raport de la Coandă (generalul atașat de România pe lângă STAVKA – n. red.) vorbește despre o nouă tentativă a lui Gurko în legătură că necesitatea de a îndepărta de pe front armata română. Se argumentează de această dată prin faptul că Lecițki nu primește decât trei sferturi din aprovizionările necesare armatei sale. Dar sunt în măsură să replic pe dată acest argument: acest lucru se întâmplă pur și simplu pentru că rușii nu descarcă la timp hrana sosită în gările de aprovizionare. Chiar în această dimineață, 23 de trenuri își așteaptă rândul la descărcat între Bacău și Iași, aglomerând liniile. (…)

22 ianuarie, Moghilev (Berthelot a plecat spre Sankt Petersburg, dar s-a răzgândit și a oprit la STAVKA, al cărui cartier general era la Moghilev – n. red.). (…) La ora 9 seara, sunt în sfârșit primit de Gurko. Este un bărbat mic de statură, cu vorba aspră și seacă, care pare plin de sine. Ca reprezentant al Marii Rusii, el tranșează de sus toate chestiunile. Mă primește mai întâi cu răceală, dar fără vreun cuvânt neplăcut, apoi îmi arată mai multă cordialitate și ascultă în liniște obiecțiile pe care le fac și argumentele pe care le aduc. La sfârșit, pare să cedeze în fața lor, nu fără a-mi spune că sunt mai român decât românii!, cu un zâmbet care mă face să mă îndoiesc de sinceritatea lui.

„Am avut atunci impresia că rușii au un plan ascuns: acela ca, la sfârșitul războiului să fie recompensați, chiar pe spinarea României. Ba chiar cred că acest gând ascuns este mai vechi“

31 ianuarie, scrisoare către Louise, cumnata Henri Berthelot: (…) În timpul absenței mele, situația s-a stabilizat, rușii s-au întărit și, în sfârșit, au săpat câteva tranșee. De cealaltă parte, germanii par epuizați de efort. (…) Consider că dacă, în acest moment, rușii ar dori să atace serios, s-ar obține un mare succes, dintre cele mai ușoare, în timp ce, dacă se așteaptă prea mult, nemții vor avea timp să se întărească, iar treaba va fi mai puțin lesnicioasă. Eu pun umărul la muncă, atât cât pot, dar mă lovesc de apatia caracteristică acestor neamuri estice, pentru care nici spațiul, nici timpul nu contează. Ei așteaptă, probabil, să le pice para mălăiață.

Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame; rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria Guvernului să-i hrănească! Ce idioți!

generalul Henri Berthelot

Călătoria mea în Rusia m-a făcut să pricep unele lucruri uimitoare. M-am dus la STAVKA, pentru a combate o idee a rușilor. Aliații noștri dragi voiau să trimită armata română, scoasă de pe front, pentru a se reface undeva, foarte departe, în spatele frontului, chiar pe teritoriul rusesc. Ar fi rezultat o întârziere de cel puțin două luni pentru reluarea ofensivei pe Frontul de Est; în plus, această măsură ar fi produs un efect dezastruos asupra națiunii române, care ar vedea, cu amărăciune, plecarea propriilor armate. Și chiar în rândurile ostașilor s-ar fi resimțit o oarecare demoralizare, din cauză că soldații și-ar părăsi, ca să zicem așa, vatra.

Or, la un moment dat în conversația mea cu Gurko pe această temă, el îmi spune: «Dar sunteți mai român decât românii! Ce interes aveți dumneavoastră ca armata română să fie reformată, și încă atât de repede?».

Am avut atunci impresia că rușii au un plan ascuns: acela ca, la sfârșitul războiului să fie recompensați, chiar pe spinarea României, pentru efortul pe care îl vor fi făcut pentru a o recuceri. Și cu cât va fi mai mic efortul pe care armata română îl va depune pentru recâștigarea teritoriului său, cu atât mai mare va fi prețul pe care-l va cere Rusia. Ba chiar cred că acest gând ascuns este mai vechi, și dacă efortul rușilor a fost atât de anemic în susținerea României este pentru că pe ruși nu-i deranja să-i vadă pe români la ananghie, pentru ca aceștia să conștientizeze din plin nevoia unui ajutor rusesc. (…)

Este cert că prezența mea aici nu este tot timpul plăcută, pentru că în ochii rușilor sunt un martor prea avizat în legătură cu poftele lor și mulți dintre români nu-mi sunt deloc recunoscători pentru că mă pun de-a curmezișul slăbiciunilor lor. (…)

„Există în marea, sfânta Rusie, o frumoasă colecție de lași, trădători și porci! Încotro ne vor duce ei?“

27 iunie. Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față (germani – n. red.) de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil, deci, ca trădarea rusească să se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații? (…)

11 iulie (cu două săptămâni înaintea bătăliei de la Mărăști – n. red.). (…) În timpul cinei, alături de Grigorescu (generalul Eremia Grigorescu, eroul care a condus Armata I română în bătălia de la Mărășești și, în toamna precedentă, respingerea atacurilor austro-ungare în prima bătălie de la Oituz – n. red.) și maiorul Landrot, vorbim despre procedeele utilizate de ruși: nu așteaptă culesul viilor, adună strugurii verzi pentru a face poșircă, dar nu uită nici vinul din crame și pivnițe!

Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot felul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele. (…) Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie.

generalul Henri Berthelot

În această dimineață, doi ruși au fost găsiți înecați într-o pivniță. Să nu piardă timpul, au tras cu armele în două butoaie, apoi și-au lipit gurile de găuri, bând până la inconștiență; vinul a curs pe cei doi bețivani și încă se mai revărsa peste ei când au fost descoperiți. Discursul funebru a fost rostit de ofițerul rus chemat pentru constatarea deceselor și a constat în aceste vorbe memorabile: «Ce moarte frumoasă, totuși!».

27 iulie, scrisoare către nepotul său, Georges: Pe toți dracii! Iată-mă cuprins de o furie intensă împotriva rușilor. În momentul în care atacul nostru urma să fie lansat, un ordin venit de la STAVKA sau de la Kerenski (premierul Rusiei – n. red.) a oprit totul, sub pretext că treburile rusești merg rău în Galiția. La naiba, o știam prea bine, dar a cui e vina? Sunt 4 luni de când îi tot avertizez că-și vor frânge gâtul și că, prin faptul că permit ca indisciplina să înflorească, armata lor se va autodizolva. Exact asta se întâmplă. Acum își dau seama, dar e prea târziu. (…) Una peste alta, situația din Rusia nu este deloc îmbucurătoare; divizii întregi refuză să lupte. Există în marea, sfânta Rusie, o frumoasă colecție de lași, trădători și porci! Încotro ne vor duce ei? (…)

31 iulie, scrisoare către cumnata Louise despre bătălia de la Mărăști: Rușii continuă s-o șteargă din fața nemților, ca unii care știu cât le valorează pielea și care vor să și-o pună la adăpost. N-aș fi crezut, atunci când am plecat din Franța, că acești indivizi pot îmbina într-o așa măsură prostia și lașitatea. Este inimaginabil!

Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame; rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria Guvernului să-i hrănească! Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!

Nimic altceva în aceste patru zile, Armata 2 română a continuat curățarea regiunii muntoase, a făcut noi prizonieri și a strâns și ceva echipament.

„Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie!“

16 august, scrisoare către cumnata Louise despre cursul bătăliei de la Mărășești: (…) Bravii noștri români continuă să lupte cu multă însuflețire. (…) Într-o primă fază și sub efectul surprizei, curajoșii noștri ruși au început prin a-și lua tălpășița. Dar aveam la îndemână diviziile române și datorită lor situația a putut fi echilibrată. Iată că sunt 10 zile de când durează bătălia și nemții nu au putut câștiga decât 5 kilometri de teren, iar acum par aproape terminați. (…)

Prin urmare, nutresc mari speranțe legate de continuarea operațiilor, cu condiția ca rușii noștri să nu fie cuprinși iarăși de dorința de a se pune la adăpost de gloanțele și de obuzele care le-ar putea desfigura frumoasele lor chipuri de mojoci sau de calmuci. (…)

20 august, scrisoare către cumnata Louise: (…) În tabăra noastră, operațiile militare par să se așeze. Nu pentru că nemții ar înceta să atace, ci pentru că românii se apără bine și reușesc contraatacuri care arată întregii germănimi că românii nu-i vor lăsa să le treacă prin față fără să le pună piedică.

Nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot felul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele. (…) Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie. (…)