– Dragă Alina, ce ai vrut să spui prin filmul „O casă departe de casă”, pe care l-ai prezentat la Festivalul „Cronograf”?
– Nu am un răspuns pe măsura întrebării. Totul a pornit de la o promisiune pe care Sergiu Prodan mi-a făcut-o cu ani în urmă. Mi-a zis atunci: „Când vei avea nevoie de o cameră şi de un cameraman, să vii la mine”. În toamna 2008, când eram la Chişinău, am hotărât să-mi „revendic” cele promise. Cu această ocazie, îi mulţumesc încă o dată dumnealui şi băieţilor de la atelier. Şi eu, şi cameramanul Sergiu Cumatrenco, în prezent producător de film, eram de-a dreptul novici. Fără un scenariu, fără o idee concretă, ne-am pornit să filmăm nemţii din Chişinău. Îmi era interesant să aflu ce-i ţine pe ei aici, de ce nu pleacă acasă.
– De ce filmul se numeşte „O casă departe de casă”?
– Titlul filmului a venit tocmai ca răspuns la cele aflate. Mi-a plăcut. Am înţeles că fiecare dintre noi îşi caută undeva pe acest pământ casa şi fericirea. Acestea însă pot fi altundeva decât în ţara unde te-ai născut. În acest sens, mă regăsesc în cuvintele lui Klaus Neukirch, şef-adjunct al OSCE la Chişinău, şi ale fostului ambasador german Wolfgang Lerke. Ei spun în film că, într-o lume globalizată, omul trebuie să fie flexibil, să-şi schimbe adesea domiciliul, dar să nu uite de unde vine şi… „unde îi este casa”. Numai aşa un om plecat de acasă se poate integra într-o altă societate.
– De asta nu te întorci la baştină, pentru că ţi-ai găsit o casă în străinătate?
– Din propria-mi experienţă, pot spune că nu este chiar atât de uşor să pleci şi să revii. Omul este o fiinţă comodă, se obişnuieşte cu o realitate, iar o nouă plecare/revenire înseamnă un nou început, o nouă acomodare, un nou stres. Vorbesc sincer. Când am plecat în Germania pentru prima dată, m-a copleşit realitatea de acolo. Am stat opt luni şi am înţeles că îmi este… interesant. Îmi era interesant să cunosc o altă civilizaţie, un alt mod de a interacţiona între oameni. Am înţeles că nu ne cunoaştem deloc noi între noi: cei din Vest cu cei din Est.
Deseori le reproşăm celor din Vest că nu cunosc unde e R. Moldova, nu ne cunosc tradiţiile, de parcă noi am fi experţi în geografia lumii sau a culturii ţării în care plecăm. Întrebaţi-i pe o sută de moldoveni plecaţi în Italia cine e Dante Alighieri! Înainte de a judeca pe cineva, trebuie să pornim de la noi înşine. Noi trebuie să ne facem cunoscuţi în lume prin cultură, educaţie, civilizaţie, să lăsăm impresii bune despre noi, dar, totodată, să învăţăm de la alte popoare ce au mai bun…
– Dă-mi un exemplu de învăţătură.
– … Felul occidentalilor de a se comporta în transportul public şi a spune „Îmi cer scuze” la orice pas. Cred că putem învăţa de la străini şi felul în care îşi educă copiii. Moldovencele pleacă în Italia ca să-şi întreţină copiii maturi, deseori deja căsătoriţi. Aici, copilul este susţinut până la 20-22 de ani, după care – fii bun şi asumă-ţi răspunderea pentru propriul destin…
– Ai mai făcut şi alte filme?
– Nu, pentru că masteratul l-am terminat acum un an şi jumătate, iar filmul era gata la sfârşitul iernii. Dar tocmai asta încerc să fac acum – un alt film. Sunt în negocieri cu un producător german. El se arată foarte interesat de Estul Europei şi mă bucură că are încredere în mine. Să vedem dacă se găseşte vreo televiziune germană care să susţină proiectul nostru. Aici niciun producător nu se apucă să finanţeze vreun film fără să aibă garanţia achiziţiei de către un post TV.
– Cât o să mai stai… departe de casă?
– Încerc să nu fac compromisuri cu propria-mi persoană. Dacă voi simţi că sunt sătulă de Germania, fiţi siguri că îmi voi schimba domiciliul.
– Sănătate şi succes!
