– Acest album a fost un vis frumos spre care am mers destul de mult timp. La propriu şi la figurat. În primul rând, lucrul la album a durat un an şi jumătate. Nu am vrut să grăbesc procesul, adesea m-am oprit, am încercat să analizez fiecare piesă în funcţie de anumite stări de dispoziţie, am pus la îndoială unele linii melodice sau cuvinte din vers, am căutat varianta cea mai reuşită. Întrucât mai multe texte şi melodii îmi aparţin, m-am prins personal într-o competiţie cu mine însămi, pentru că a crea presupune să generezi noi idei, iar ultima idee pare să fie întotdeauna mai bună decât prima… În al doilea rând, cred că l-am necăjit mult şi pe Corneliu Botgros, care a trebuit să plieze linia melodică exact pe ideile mele. Trebuie să menţionez că i-a reuşit acest lucru. Aranjamentele sale merită toată admiraţia, am format un cuplu de creaţie excelent cu Botgros junior. A fost răbdător, inspirat şi am avut în el un sprijin de nădejde. Faptul că maestrul Nicolae Botgros a dat o apreciere înaltă muncii noastre, Domnia Sa având şi câteva melodii preferate în acest album, vorbeşte de la sine. Din păcate, albumul nu a fost lansat oficial într-un concert mare, aşa cum s-ar fi cuvenit. Am mers pe o lansare în presă. Dar să ştiţi că a avut un efect neaşteptat de bun. Am fost apreciaţi de presa de specialitate din România și acest lucru mă bucură cel mai mult. Am foarte multe invitaţii la emisiunile radio şi TV de peste Prut. Toate acestea mă fac să mă simt în top. Ceea ce nu înseamnă că mă ameţesc uşor succesele de moment. Albumul va avea şi o lansare cum se cuvine, în cadrul unui concert mare, cu Orchestra naţională „Lăutarii”, dar mai în toamnă, după ce scurgem vinul şi mai împlinesc un an de viaţă. Sunt convinsă că voi avea sala plină.
– Am rămas surprinsă să aflu că aveţi grad de maior… Ca artistă, cum vă simţiţi în Ansamblul „Plai moldovenesc” al Ministerului de Interne?
– Aici m-am convins că poliţiştii au mult mai mult respect pentru valorile naţionale decât ne-am putea imagina. Aş îndrăzni chiar să afirm că muzica populară la Ministerul de Interne e mai apreciată decât la Ministerul Culturii… Gradul de maior nu mă scuteşte de sensibilitate sau de feminitate. Din contră, alături de mulţi bărbaţi puternici, te simţi mai femeie, nu ştiu cum! Sunt oameni culţi, atenţi, e o plăcere să ai asemenea colegi. Atât eu, cât şi Ioana Căpraru, cu care cânt în acest ansamblu, suntem chiar alintate, răsfăţate. Cum să nu-ţi placă să vii la muncă în asemenea condiții? În Orchestra Ministerului de Interne, „Plai moldovenesc”, mai sunt Costică Rotaru, Nicolae Cibotaru şi Arsenie Butnaru – artişti de mare calibru, adevăraţi maeştri ai cântecului popular.
– Cântaţi şi cu Orchestra „Mugurel”. Cum reuşiţi să menţineţi atâtea linii de colaborare concomitent?!
– Păi, nu ştiu cum reuşesc. Cert e că le fac pe toate din dragoste şi cu mare pasiune. Nici nu mi-am pus întrebarea vreodată dacă e prea mult. Lucrurile se aranjează de la sine. Şi nu aş putea renunţa la niciuna din aceste orchestre. Să fii angajata „Mugurelului”, alături de Ion Dascăl, te simţi ca acasă. Am mereu o stare de bine, de confort sufletesc, de bucurie. Apropo, Ion Dascăl mi-a fost cândva şi profesor la Colegiul de Muzică din Bălţi.
– Care ar fi cele mai mari probleme cu care se confruntă artiştii din R. Moldova?
– O problemă ar fi că nu avem un circuit muzical prea mare. Ne coacem în oala noastră şi mai departe de gard nu prea vedem. Mă bucur acum nespus pentru ieşirile în România – sunt ca o gură de aer proaspăt pentru mine. Artiştii nu pot trăi într-un cerc închis, au nevoie de spaţiu. Cei din muzica uşoară pot face o carieră oriunde în lume, dacă sunt buni, dar interpreţii de muzică populară au doar spaţiul românesc şi uneori întâlnirile cu diaspora din Italia, Portugalia, Franța. Ţara noastră nu e conectată la circuitul muzical internaţional, aşa că nu prea avem de ales. Mergem să cântăm în scena mare pentru bănuţi, iar la nunţi, deşi putem câştiga niște bani, nu avem sub picioare scena mare…
– Natalia Barbu, fiica dumneavoastră, este tot mai apreciată şi aici, şi în România. Când aţi intuit că are talent muzical?
– Nouă, părinţilor, ne-a fost clar de la bun început că Natalia va deveni artistă. Ea încă nu vorbea, dar deja cânta. Ce să faci cu un asemenea copil? Nu-ţi rămâne decât să-l şcoleşti. Noi am reuşit să detectăm calităţile frumoase ale copiilor noştri şi să-i punem la treabă. Tata a ştiut să o educe în stil spartan, chiar dacă ea prefera joaca, la fel ca și alţi copii. E o artă să creşti un artist dintr-un copil. E o meserie foarte grea şi împreună cu soţul meu, Vasile, ne-am asumat-o. Cred că am reuşit.
– Cât de mult a contat exemplul dvs. personal în faptul că Natalia a devenit o interpretă de succes?
– De cele mai dese ori se crede că natura îşi ia liber când e vorba de copiii artiştilor. Nu a fost şi cazul nostru. De multe ori când orchestra încurca tonalităţile, muzicienii se bucurau că nu au probleme cu mine, pentru că diapazonul meu îmi permitea să înhaţ piesa în mai multe octave. Natalia a moştenit vocea mea, fără nicio scutire de diapazon sau sensibilitate. Mi-am dorit ca fiica mea nu doar să devină artistă, ci să mă depăşească. Azi consider că avem în familie o interpretă de talie mondială, pentru că Natalia poate concura cu marile vedete internaţionale.
– Presa uneori exagerează în aprecieri, alteori are prea multe critici la adresa artiştilor. Cum reacţionaţi la ceea ce se scrie despre dvs.?
– Din fericire, mie jurnaliştii nu mi-au dat de furcă. Chiar nu-mi amintesc să fi scris cineva ceva de rău despre mine. Dar Natalia a fost foarte dur şi urât atacată în presă…
– Da, au existat câteva materiale, în special în perioada căsătoriei fiicei dumneavoastră, care puteau să atingă inima unei mame…
– M-a durut, m-a durut tare… Dar nu poţi să le explici tuturor că lucrurile nu sunt aşa precum se scrie. În astfel de cazuri e mai bine să taci şi să laşi lumea să se sature de vorbe. Cel care se scuză, de multe ori se acuză. Natalia a fost împroșcată cu noroi de fiecare dată când a avut un succes mare sau a prins un strop de fericire. Numai după „Eurovision” cât de mult a fost ponegrită! În momentul în care ea a căpătat imunitate în faţa invidiei şi a răutăţilor, mi-a dat şi mie forţa necesară să închid ochii şi să las răul să treacă pe alături. Azi toţi îşi văd de treabă, iar fata mea e fericită, împlinită – asta e cea mai mare bucurie pentru o mamă.
– Irina, cealaltă fiică, în ce legătură e cu muzica? Nu aţi încercat s-o „convertiţi”, să creaţi împreună un trio familial?!
– Ba da! În toamnă o să ne vedeţi într-un trio. În concertul de lansare a albumului, voi avea alături şi fetele mele. Natalia are deja imprimat un album cu „Lăutarii”, iar Irina nu merge la braţ cu acest gen de muzică. Ea se are de bine cu R&B, Funky. În prezent, face masteratul în business, în Statele Unite ale Americii. Curentul american îi este aproape încă din adolescenţă. Atunci a început să cânte, dar repede şi-a dar seama că îşi dorea, de fapt, o altă carieră – se vedea o business lady, nu artistă. Continuă să scrie muzică, texte, face şi aranjamente, dar nu mai cântă decât de plăcere, ştiu că ne va fi greu s-o aducem în scenă. Sperăm s-o convingem să cânte alături de noi.
– Cu nepoţii – Victor, fiul Nataliei, şi Arielle, fiica Irinei – cât de des vă vedeţi?
– Pe skype ne vedem zilnic. În braţe îi strâng mult mai rar decât mi-aş dori. E adevărat că pe Victoraş îl văd mai des, că e mai aproape, pe Arielle, însă, doar o dată în an. Victor a făcut deja prima sa călătorie în America, a stat acolo o lună. E foarte dezgheţat: în avion saluta toată lumea, împărţea săruturi aeriene, le zâmbea tuturor, numai poezii nu le spunea că nu le ştie bine, dar cred că la următoarea plecare va prezenta spectacole întregi. Arielle fără oglindă nu-şi concepe existenţa. E o cochetă, dar cel mai mult mă bucură că-i place să cânte. Ritmul e american, vibrațiile – româneşti. Face balet, e o artistă adevărată!
– Ce înseamnă schimbarea pentru dumneavoastră? Mă refer la schimbarea de look, repertoriu, stil de interpretare etc.
– Îmi plac mult schimbările. Sunt chiar adepta schimbărilor radicale. Dacă aş avea cu vreo 20 de ani mai puţin, cred că v-aş uimi mereu. Am tare multe idei trăsnite, dar nu le pot realiza pe toate – trebuie să mă conformez vârstei pe care o am.
– Ultima mea întrebare conţine în ea o suită de întrebări-fulger: vă plac bijuteriile?
– Cărei femei nu-i plac oare! Cerceii sunt bijuteria de top. Un inel pe deget, la fel, îmi oferă o doză de confort.
– Parfumul dumneavoastră preferat este…
– Allure – Sensuelle, Chanel.
– O reţetă culinară pentru micul dejun, cu autograf de la Ana Barbu…
– Fără reţete. Fulgi de ovăz şi o cafea cu lapte. Poftă mare!
– Ultima carte pe care ați citit-o a fost… Şi ce aţi găsit bun în ea?
– Citesc acum biografiile celor mai mari 100 de vocalişti ai lumii. Am înţeles că marii artişti, indiferent de vigoarea talentului şi de succesul enorm pe care îl au, tot artişti rămân – sunt nişte fiinţe sensibile, naive şi oricând pot fi rănite sau trase pe sfoară. Pacostea umană te ajunge până şi pe cele mai înalte culmi.
– Care sunt cei trei piloni pe care se sprijină familia dvs.?
– Încrederea, dragostea, răbdarea.
– Cuvintele pe care le auziţi cel mai des de la soţul dvs…
– „Aneta, tare frumoasă mai eşti!” – mi-o poate repeta de zece ori pe zi.
– O femeie e fericită atunci când…
– E iubită, respectată, înţeleasă şi împlinită.
