ANALIZĂ: Avem nevoie de o nouă politică față de Kiev – Șapte principii pentru un reset în relația cu Ucraina
Am scris împreună cu colega mea Bianca Toma raportul „Schimbare la Kiev: nevoia unui reset în relația România – Ucraina. Propuneri ale experților români pentru reașezarea relației bilaterale”, pe care îl lansăm astăzi în dezbatere publică.
Relaţia Kiev – Bucureşti a fost în ultimii ani una fragilă, chiar tensionată pe cele mai multe dintre temele de pe agenda bilaterală. Asta și pentru că avem foarte puține teme pe agenda bilaterală. Criza din Crimeea și amenințarea explicită, militară, a Rusiei schimbă datele problemei, inclusiv în dezbaterea internă ucraineană. Atât la București cât și la Kiev s-a vorbit despre nevoia unui reset. Dată fiind importanța temei, CRPE a realizat o consultare cu experți și actuali şi foşti diplomați români care au participat la Forumul România Ucraina (edițiile 2012 și 2014), experți independenţi, jurnaliști.
Am strâns opiniile lor într-un chestionar și am sintetizat răspunsurile în raport. Câteva afirmații – cheie:
“Prin dezmembrarea sau federalizarea Ucrainei, România ar avea din nou graniță comună cu Rusia la gurile Dunării, printr-o regiunea militară Odessa. Oricare ar fi însă orientarea regimului de la Kiev, România trebuie să mențină punți pentru o relație corectă”
“România trebuie să își propună, să funcționeze ca facilitator, alături de Polonia, al parcursului european al Ucrainei pentru a spori gradul de securitate națională”
“Identificarea unei agende de cooperare comune prin care să depășim istoricele puncte nevralgice (delimitarea frontierei maritime / Insula Șerpilor / Bâstroe, drepturile comunităților românești, Krivoi Rog)”.
Cei curioși despre evaluările acestui grup-expert pe diversele teme bilaterale pot citi tot raportul.
Mai jos sunt recomandările noastre privind acest reset bilateral, asumate de echipa CRPE, pentru care ne asumăm răspunderea.
RECOMANDĂRI – Șapte principii pentru un reset
Suntem după două ediții ale Forumului Civic România – Ucraina și după o schimbare dramatică de putere la Kiev, care aduce un guvern ce înfruntă cea mai serioasă criză din istoria acestei țări. Ucraina este un stat care are nevoie de reconstrucție. Are probleme interne majore și grave probleme cu marele său vecin de la Est.
Toți experții consultați de CRPE în acest exercițiu de construire a unui nou consens intern, sunt de acord că este nevoie și este momentul unui reset în relația bilaterală. Avem o relație fragilă în cele mai bune cazuri și tensionată pe cele mai multe dintre temele de pe agenda bilaterală. Asta și pentru că avem foarte puține teme pe agenda bilaterală.
Credem că e timpul ca România să fie parte din soluțiile oferite Ucrainei, nu una dintre problemele Ucrainei. Nu vrem să spunem că vina aparține României. Dimpotrivă, suspiciunile și tensiunea vin mai degrabă din modul în care ucrainenii discută între ei când e vorba despre România. În decembrie 2012, am scris un raport despre diferențele de percepții dintre București și Kiev[1]. Este într-adevăr șocant să observi teama pe care România o inspiră presei și anumitor politicieni din Ucraina, dată fiind traiectoria României în ultimii 15 ani, în evoluția sa spre statutul de membru UE și NATO. Se văd pe acest subiect urmele a zeci de ani de socializare în stil sovietic, unde imaginea românului era cea a fascistului rău prin definiție.
Dar mai este ceva, subliniat în discuții informale de unul dintre prietenii pe care ni i-am făcut la Kiev în cadrul acestui proiect, care și-a dorit și a reușit să arunce punți de comunicare: România este dușmanul ușor de construit. Politicienii și presa exploatează fobii și uneori le și construiesc. Este evident acum – după criza din Crimeea – că pentru Ucraina vecinul care constituie o amenințare existențială nu este România, ci Rusia. Dar relația cu Rusia era și este un subiect care divizează societatea ucraineană. Astfel încât România a fost mai ușor de construit ca inamic potențial, cu costuri interne aproape zero. Este un resort de gândire colectivă pe care trebuie să-l înțelegem pentru a-l contracara.
Polonia a știut să facă asta – și-a construit o greutate proprie în spațiul public ucrainean, a devenit interfața între Ucraina și Uniunea Europeană, a devenit statul de care orice guvern de la Kiev, de orice orientare, a avut nevoie pentru a contracara influența Rusiei. Polonia nu a putut fi un inamic ușor de manipulat în spațiul public ucrainean pentru că asta ar fi dus la costuri serioase. România are nevoie de o greutate proprie în Ucraina pentru ieși din postura actuală.
Criza din Crimeea și amenințarea explicită, militară, a Rusiei schimbă datele problemei, inclusiv în dezbaterea internă ucraineană. De pildă, îngrijorările exprimate de oficiali și experți ucraineni față de instalarea unor elemente ale scutului anti-rachetă american în România ar trebui să fie acum evident absurde și la Kiev, precum erau deja la București. Dar lăsăm în seama colegilor de la Kiev să vină cu idei pentru o altă poziționare a Kievului față de România (e nevoie de așa ceva), aici am încercat un exercițiu de reflecție pentru România, pentru spațiul public și pentru decidenții români.
Propunem în continuare câteva principii care ar trebui să stea la baza unui reset pentru relația București – Kiev, așa cum ar trebui abordat de România. Acest raport reproduce o serie de sugestii făcute de experții și foștii oficiali care au acceptat să contribuie la exercițiul nostru. Ceea ce urmează sunt propriile noastre sugestii, pe care le asumăm ca atare, ca propuneri ale echipei CRPE.
1. O politică regională pentru Est nu poate ignora greutatea Ucrainei.
România are un interes aparte în integrarea europeană a Republicii Moldova. Acesta a fost obiectivul asumat explicat de statul român în ultimii ani, iar relația cu Chișinăul domină agenda de politică externă în regiune. Ambasada la Chișinău e cea mai mare misiunea diplomatică a României după reprezentanța la Bruxelles. Înregistrăm o cursă între actorii politici români pe tema ”cine ajută mai mult R. Moldova?”. E normal să se întâmple așa, iar CRPE este organizația românească care a urmărit cel mai intens relația cu R. Moldova în ultimii ani, încurajând guvernele României în această direcție. Dar nu e destul.
Parteneriatul Estic, politica europeană care cuprinde R. Moldova în acest moment, are punctul central în Ucraina, așa cum a fost evident la summit-ul de la Vilnius. Ancorarea Moldovei alături de UE este o misiunea aproape imposibilă dacă Ucraina nu este stabilizată. Un acces direct al Rusiei la regiunea transnistreană ar lăsa Moldova expusă. Fără a renunța la prioritatea acordată Moldovei, România trebuie să fie un jucător și pentru Ucraina.
România are un interes direct aici. Minimal, obiectivul ar trebui să fie consolidarea Ucrainei ca stat tampon față de Rusia. Maximal, obiectivul ar trebui să fie integrarea Ucrainei în UE, mutarea graniței externe a Uniunii la Est. În cel mai bun caz, acesta e un obiectiv de durată, deci până atunci trebuie dezvoltate relații de încredere, care să cuprindă inclusiv standarde rezonabile pentru minoritatea românească din Ucraina.
2. Parteneriatul cu Polonia trebuie să capete substanță
Nu suntem singurii dezamăgiți de lipsa de rezultate a acestui parteneriat. Cauza de fond pare a fi o diferență de așteptări: România are mai mare nevoie de Polonia decât are Polonia de România. De aici o relație dezechilibrată care a născut frustrări. Polonia are o politică explicită de construit alianțe cu statele mari din UE, în special cu Germania. România a crezut că fiind partenerul Poloniei va fi cooptată automat în toate schemele de parteneriat ale Poloniei. Nu a fost cazul. Poate că Polonia a căpătat un anumit comportament de mică mare putere regională – așa cum se plâng unii oficiali români off the record. O gelozie e cert că există. Dată fiind criza regională actuală nu mai e important de ce s-a gripat parteneriatul, dar soluția e simplă: România trebuie să ofere ceva concret Poloniei pentru a fi cooptată, nu trebuie să se aștepte să fie invitată în mod automat.
Polonia și-a asumat riscuri în abordarea sa și oficiali polonezi, tot off the record, se plâng că România nu a marșat în momentele delicate la inițiativele sale. Ar fi trebuit să urmărim mai atent asemenea momente. De pildă, Polonia a fost sponsorul Fundației Europene pentru Democrație (European Endowment for Democracy) și, într-o măsură destul de mare, controlează acum această construcție care va prelua tot mai mult din proiectele de democratizare susținute de UE. Polonia a făcut o ofertă de finanțare pentru această Fundație și a așteptat apoi ca și alte state din Estul UE să facă asemenea promisiuni – o idee la care România a marșat sub așteptări.
S-ar fi putut găsi un aranjament prin care o mică parte din fondurile deja promise Republicii Moldova (celebra sută de milioane de euro promise de Președintele Băsescu) să fie canalizate prin EED, cu condiția de a fi dedicați tot Chișinăului, cu dublu avantaj: am fi pus Moldova pe radarul acestei noi construcții UE și am fi putut fi de la bun început un fel de co-proprietari ai EED. Ideea poate fi revalorificată.
Am auzit recent, informal, în mediile de analiză oficiale că România mizează pe un rol în Ucraina pentru că Polonia ar fi fost compromisă de susținerea fățișă a Maidanului și de contribuția la pactululterior ratat cu fostul Președinte Ianucovici. În această perspectivă, România ar fi actorul regional proaspăt care va căpăta un rol în noul aranjament și probabil în formatul de negociere a conflictului cu Rusia. Aceasta este un mod gândire auto-flatantă care nu va duce la nimic. România are nevoie de greutate pe acest dosar înainte ca cineva să remarce că e un actor proaspăt – principiul ”dacă nu faci nimic, nu poți greși, deci cineva va avea nevoie de tine” nu se aplică în alianțele regionale.
3. România trebuie să construiască proiecte cu Ucraina în cadrul politicilor europene
O primă oportunitate va fi dată de Programul transfrontalier România – Ucraina (care moștenește programul trilateral România – R. Moldova – Ucraina, prin separarea în două programe bilaterale, unul cu R. Moldova, altul cu Ucraina). Acestea sunt programe tip europene prin care statele membre sunt încurajate, cu bani europeni, să coopereze cu vecinii UE. România va gestiona acest program, care probabil va avea o alocare în jurul a 70 de milioane euro. Această oportunitate trebuie fructificată politic, în cadrul noii relații cu Kievul. De asemenea, nu există idei comune româno-ucrainene pe lista UE de Proiecte de Interes Comun (PCI), dar lista acestor proiecte va fi redeschisă în următorii doi ani – România trebuie să pună acolo idei de infrastructură de transport și energetică care să o lege de Ucraina.
4. Energie – interesele comune trebuie să ducă la proiecte comune
În ianuarie 2013, CRPE a publicat, ca urmare a primului Forum Civic România – Ucraina, un raport[2] scris de expertul ucrainean în energie Iurii Korolchuk, care trecea în revistă interesele comune ale celor două țări în acest domeniu (plecate dintr-o nevoie comună: reducerea dependenței de Rusia). Korolchuk propunea o listă de posibile proiecte, cele mai multe rămânând valabile și chiar mai relevante după recenta criză din Crimeea. România trebuie să includă Ucraina în planurile sale și poate deveni o țară de tranzit esențială pentru Ucraina (ceva similar proiectelor deja începute pentru Republica Moldova).
Deschiderea rutei gazului azer spre sudul Europei prin conducta TAP va deschide oportunități și pentru România, care va construi gazoductul cu dublu sens spre Bulgaria (are obligația de a face asta în pachetul legislativ energetic european). Altfel, România poate suplini actuala strategie europeană de a alimenta Ucraina prin Slovacia. Trebuie reluată ideea cooperării între UkrTransGas și Romgaz pentru gazoductele Hust-Satu Mare și Shebelinka-Krivoi Rog-Izmail[3].
Puncte comune de interes sunt și depozitele subterane de depozitare a gazului – România vrea să construiască dar nu are fonduri în schimb va avea acces la gaze, pe când Ucraina are deja depozitele și va fi în căutare surse de alimentare. Ca alternativă la conducte, Kievul avea un plan de construire a unui terminal LNG la Marea Neagră – care e aproape compromis acum din lipsa securității în zonă. România poate lua în considerare reluarea ideii unui terminal la Constanța, posibilitatea unei cofinanțări europene a crescut în noul context.
5. Minoritatea românească din Ucraina va beneficia de deschiderea relației, nu de actualul blocaj.
Minoritatea românească din Ucraina este principalul subiect pe agenda bilaterală. Dar asta nu îi ajută cu nimic pe românii de acolo câtă vreme subiectul este blocat. Comisia interguvernamentală București – Kiev dedicată minorităților nu s-a întrunit de zece ani. Eforturile României de a discuta subiectul nu au efect pentru că Ucraina nu are interes să-l discute. Este frustrant, dar nu sunt multe soluții pentru a ieși din blocaj. Abia după ce România își va spori greutatea în Ucraina va fi în poziția de a face, amical, cereri pe acest subiect.
Deocamdată, românii din Ucraina sunt mai degrabă victime ale stării de fapt. România e ultimul dintre vecinii membri UE cu care Ucraina nu a semnat un tratat de mic trafic la frontieră. Indiferent a cui este vina, cert este că românii din Ucraina care trăiesc de-a lungul granițelor ar fi primii beneficiari. Deci interesul României este mai mare decât interesul Ucrainei pe acest subiect. Orașul Sighet așteaptă de mulți ani un pod care ar permite comunității să exporte ușor în Ucraina bunuri despre care comunitatea de afaceri locale știe că are piață acolo. Relația politică blochează astfel de proiecte care ar fi benefice românilor din Ucraina, iar relația politică este gripată de tema minorități.
România a avut dreptate să ridice tema legii limbilor regionale față de noul guvern de la Kiev, dar a părut că e singura temă importantă pe care România o poate propune unui guvern prins cu probleme mult mai importante. În plus, legea dată de fostul regim Ianucovici a fost oarecum fetișizată în spațiul public românesc – s-a ignorat faptul că nu a dus la nimic concret pentru românii din Ucraina (care au rămas, de pildă, cu același număr de școli, în declin) și fusese de fapt destinată minorității ruse din Est. Mai rău chiar, legea a permis ridicarea la rang oficial a limbii moldovenești[4] în anumite localități, deci un motiv temeinic ca România să fie reticentă față de acest act legislativ.
Se ignoră la București împărțirea minorității între cei care se declară români și cei care se declară moldoveni (mai mulți) – trebuie să decidem în mod clar ce anume vom cere Ucrainei pe acest subiect (Ucraina nu va putea împiedica auto-desemnarea ca moldoveni, dar experții consultați pentru acest raport propun soluții de mijloc pe care România le poate propune). De asemenea trebuie să decidem cum ne raportăm la cei care se autodeclară moldoveni, unii dintre ei fiind socializați în proiectul sovietic anti-românesc de crearea a unei identități alternative (mai vizibil în R. Moldova, unde are reprezentare politică în partidul lui Vladimir Voronin).
6. Cetățenia românească – viziuni foarte diferite, e nevoie de comunicare.
Politica românească de redobândire a cetățeniei românești de către persoanele care au pierdut-o fără voia lor a născut suspiciuni adânci în Ucraina, unde se vorbește despre ”pașaportizare”, printr-o paralelă cu politica rusească din Crimeea. Situația e complicată de faptul că Ucraina interzice dubla cetățenie prin Constituție (asta neimplicând că o criminalizează). Unii dintre experții consultați spun că România trebuie să țină cont de această sensibilitate. Din păcate, nu există mult spațiu de mișcare.
Politica românească este legitimă și conformă cu principiile europene pentru că vizează un drept individual, nu colectiv (fiecare doritor trebuie să facă dovadă că a avut cetățenia românească interbelică în familie) și urmează o procedură standard, individuală, bazată pe dreptul mai sus amintit. Fiind bazată pe un drept individual, nu este o politică etnică (recuperarea cetățeniei îi vizează pe foștii cetățeni ai Regatului român și pe familiile lor, indiferent de etnie).
Este o uriașă diferență între politica românească de redobîndire a cetățeniei și politica rusească de acordare a cetățeniei pe baze etnice. Pe lângă asta, România nu are precedente de comportament tip ”întâi pașapoartele, apoi soldații”, așa cum are Rusia în Georgia și Crimeea. Echivalarea celor două situații în dezbaterile ucrainene este nedreaptă.
Fiind o politică de redobândire, și nu de acordare pur și simplu a cetățeniei, nu poate diferenția în funcție de rezidența actuală a celor îndreptățiți să capete cetățenie. Cu alte cuvinte, nu se poate diferenția legal între potențialii cetățeni români din R. Moldova, Israel sau Ucraina. O asemenea diferențiere ar fi neconstituțională, presupunând că cineva din Parlamentul României ar vrea să o facă, ceea ce nu e cazul.
Singura soluție e un efort din partea României de a explica ucrainenilor aceste diferențe și lipsa de intenții ascunse din spatele acestei politici. Dialogul politic cu Kievul ar trebui să vizeze acomodarea diferențelor legale între cele două țări (interzicerea cetățeniei duble de către Ucraina trebuie să vizeze relațiile acestor oameni cu statul ucrainean, nu cu cel român).
Pe de altă parte, există în Parlamentul României o inițiativă legislativă (îmbrățișată de toate partidele) prin care se modifică legea cetățeniei pentru a o acorda pe baze pur etnice. Sunt vizați în primul rând românii din Serbia și din Bulgaria (care nu au drept la redobândire, dat fiind că nu au fost cetățeni înainte de 1941), dar principala victimă va fi relația cu Ucraina. Recomandăm Parlamentului român să acorde atenție acestor preocupări. Transformarea actualei politici de redobândire pe criterii individuale în una pe criterii etnice colective va afecta credibilitatea României și o va face greu de apărat în Europa.
Pentru etnicii români din Serbia se pot găsi soluții alternative de ajutor și drepturi în România, mai puțin cetățenia. România a făcut eforturi serioase în ultimii ani, reușite, pentru a îmbunătăți procedurile de acces la cetățenie și a reduce timpii de așteptare. A fost creată Agenția Națională pentru Cetățenie, care a primit resurse adecvate. Schimbări bruște de filozofie a acestei politici sunt contraproductive.
7. Atitudine pro-activă pentru a închide diferendele punctuale de pe agendă. Formate multilaterale unde nu se găsesc soluții bilaterale
Există chestiuni punctuale care aglomerează agenda bilaterală de mulți ani, fără a se întrevede soluții. Datoria de la Krivoi Rog este cea mai importantă. România a contribuit la construcția acestui combinat, care se degradează pe zi ce trece. Din când în când, oficialii români anunță dorința de a închide dosarul și anunță anumite calcule despre sumele pe care ar trebui să le recuperăm (a se vedea detalii în raport). Oficialii ucraineni anunță că și ei ar vrea să închidă dosarul, prin privatizare, dar că pretențiile României sunt inacceptabile și contestă chiar ideea de sume care ar trebui recuperate. Menținerea acestui deferent e contraproductivă și actualele poziționări nu duc la soluții. România ar trebui să fie de acord cu privatizarea și să ceară să fie parte a acestui proces. Calculul unor daune plecând de la investiția făcută blochează procesul – a fost o investiție nefericită și nu se poate să o recuperăm integral. România ar trebui să propună Ucrainei să recupereze suma procentuală investită de țara noastră (din total investiție) din ce se mai poate recupera în urma privatizării. Această sumă scade pe zi ce trece.
Construcția canalului Bâstroe a fost pe drept cuvânt reclamată de România. Dată fiind starea finanțelor din Ucraina sunt puține șanse ca investiția să fie reluată. Dar acest punct de pe agendă trebuie ridicat în formate multilaterale, iar Strategia Dunării e o oportunitate pe care trebuie să o folosim.
Raportul şi consultările extinse făcute în realizarea acestuia fac parte din proiectul Forumul civic România – Ucraina, ediţia a II-a, finanţat prin programul Asistenţă Oficială pentru Dezvoltare şi implementat în parteneriat cu Programul Națiunilor Unite de Dezvoltare (UNDP) Bratislava.
Opiniile exprimate în acest raport nu reprezintă poziția oficială a partenerilor acestui proiect.
[1]Cojocariu, Toma, ”Narrowing the perceptions gap – views from Bucharest and Kyev”, CRPE, Decembrie 2012
[2]Iurii Korolchuk, ”Common needs, common interests – Romanian Ukrainian energy cooperation”, CRPE, ianuarie 2013
[3]idem /
(4). ”Romanian becomes regional language in Bila Tserkva in Zakarpattia region”, Kiev Post, 24 septembrie 2012
Sursa: Contributors.ro
