Unitatea ei este dată de existenţa unui inamic comun- democraţia liberală şi capacitatea naţiunilor de a dispune de propriul lor destin. În maniera stângii guevariste, a pan-slavismului de extracţie dughinistă sau a Califatului, toate aceste forţe atacă, frontal, un edificiu ridicat în decenii şi a cărui menire este să prevină resurecţia demonilor ce însângerează şi mutilează întregi naţiuni.
Departe de a fi fost abandonat, proiectul lui Vladimir Putin de a submina statalitatea Ucrainei înaintează, cu fiecare zi. Retorica regimului de la Moscova are un sunet familiar celor care au păstrat memoria anilor sovietici. Descrierea Ucrainei ca o coloană a cincea a Vestului, demonizarea adversarului, invocarea păcii ca obiectiv în vreme ce militari ruşi trec graniţa, toate acestea sunt tactici ce îşi au obârşia în trunchiul diplomaţiei sovietice. Serghei Lavrov are aerul marţial şi ameninţător al lui Molotov. Ca şi acesta din urmă, ministrul rus de externe este un soldat al Imperiului. Dreptul international devine irelevant, în clipele în care agresiunea se cere justificată, prin manipulare , calomnie şi intimidare.
În faţa unui Putin ce revendică pentru sine mantia de protector al Rusiei eterne, se află o comunitate euro-atlantică minată de opţiuni divergente şi incapabilă să îşi asume misiunea ei istorică. Drumurile lui Hollande şi Merkel la Moscova, spre a discuta, negocia şi imagina un compromis cu un preşedinte ce instigă la distrugerea unui stat suveran, nu sunt tentative de restabilire a păcii, ci probe, dramatice, ale capacităţii Rusiei de a-şi impune propria ei agendă, cu sprijinul unei Europe ce preferă comfortul afacerilor lucrative apărării principiilor pe care îşi întemeiază existenţa, în anii postbelici. Pacea pe care o caută europenii este compromisul tragic şi înjositor de la München, cel care oferă agresorilor prada, prin abandonarea alianţelor şi a solidarităţii internaţionale. Din această pace imundă nu se poate naşte stabilitate, ci doar un sentiment de impunitate şi de infailibilitate pentru Rusia.
Dezmembrarea Ucrainei ar fi semnul că în faţa violenţei nedisimulate şi a şantajului energetic nici o naţiune europeană nu mai este sigură. Strategia rusă a războiului nedeclarat are avantajul de a putea fi exportată, oricând, fără ca Europa să aibă determinarea de a rezista. Naţiunile baltice sunt primele expuse acestui risc- în numele acestei păci care anesteziază conştiinţe, balticii vor fi şi ei abandonaţi, poate, spre a recompensa un agresor al cărui apetit de cucerire pare inepuizabil.
Întotdeauna, în istoria recentă a continentului nostru, cedările au fost justificate intelectual cu energie intelectuală şi amoralitate rafinată. Astăzi, aliaţii lui Putin , din Occident ca şi de la noi, evocă argumentele inexistenţei unei naţiuni ucrainene şi interesele legitime ale Rusiei în protejarea cetăţenilor rusofoni. Un discurs imperial rus este resuscitat şi relegitimat, spre a masca complicităţile ce trec peste graniţe şi ideologii. De la dreapta la stânga extremă, de la “Frontul Naţional” la “Syriza”, panoplia de mişcări rusofile astăzi este impresionantă. Cu alte arme ideologice, Rusia lui Putin reuşeşte să repete acţiunea sovietică de subminare din interior a blocului vestic. De la instrumentalizarea comunismului şi a sponsorizarea terorismului la tacticile de astăzi, continuitatea este evidentă. Slăbirea Inamicului este obiectivul esenţial.
Victoria Rusiei ar însemna nu doar strivirea unor naţiuni, ci şi consacrarea unei ordini continentale în cadrul căreia vocaţia ei imperială ar fi neconstată şi hegemonică. În clipele în care instinctele de pradă ale puterilor lichidează state şi subjugă popoare, nimeni nu mai poate spera la siguranţa iluzorie pe care i-o conferă laşitatea liber-consimţită. Triumful Rusiei în Ucraina este începutul sfârşitului pentru naţiunile libere ale Europei centrale şi de răsărit. Ucraina este teatrul de luptă în care se decide viitorul nostru. Orbirea nu face decât să amâne inevitabilul.
Sursa: contributors.ro
