Siria a fost in perioada interbelica a fost protectorat francez. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, fiind ocupata de Franta de la Vichy, a fost un ghimpe in spatele englezilor care dominau regiunea. In 1946 si-a castigat independenta, devenind republica parlamentara. De facto, Siria nu a fost niciodata o democratie. Dupa cateva zeci de lovituri militare, a fost instaurata in anul 1971 o dictatura sub conducerea lui Hafez al-Assad(tatal lui Bashar), fost colonel in aviatia militara siriana, scolit la Moscova si un profund partizan al politicii Kremlinului in Orientul Mijlociu. Starea de urgenta instaurata de Hafez al-Assad in 1971 a fost abolita in aprilie 2011 de Bashar al-Assad.
Singurul partid legal in Siria este Partidul Socialist al Renasterii (Ba’ath), care a fost un partid multi national arab. A fost prezent si in Irak pana la dizolvarea lui dupa inlaturarea lui Sadam Husein. Partidul respectiv a practicat un socialism nationalist, cu adaptarea unor doctrine marxiste la realitatile locale islamice.
Hafez al-Assad a condus Siria cu o mana de fier timp de 29 de ani (a murit din cauza unor probleme cardio-pulmonare in anul 2000). Mostenitorul ales pentru a prelua conducerea Siriei a fost Basil, fratele cel mare al lui Bashar, care insa a murit intr-un accident de circulatie in 1994. Dupa o lupta de succesiune profund orientala, Bashar, medic de profesie, scolit la Londra, reuseste sa se impuna, trimitandu-si unchiulRifaat al-Assad in exil si pe fostul Ministru de Externe si adjunctul lui Hafez, Abdul Halim Khaddam la Paris, tot in exil.
Istoria represiunii populatiei civile comise de familia el Assad nu este noua. Unul din cele mai tragice evenimente in lumea araba s-a petrecut in 1982, in orasul Hama (orasul biblic Hamat), cand armata si fortele de represiune siriene au ucis cu sange rece intre 10 mii si 40 de mii de protestatari (cifra publicata de presa occidentala a fost de 30 de mii) , majoritatea membri ai “Fratiei Musulmane” ( au murit si o mie de soldati). Acest eveniment tragic, comemorat ca “Masacrul din Hama” ( aici) , s-a repetat avand in vedere natura regimului si structura sociala existenta in Siria.
Familia Assad este provenita din minoritatea alawita, ramură din islamul shiit, care totalizeaza aproximativ 12 % din totalul populatiei siriene. Familia Assad a mentinut un control strict asupra serviciilor de securitate din Siria. Guvernul sirian s-a bazat în mare parte pe unităti alawite, aflate in subordinea serviciilor de securitate, pentru a innabusi revoltele declansate in ianuarie 2011, asa cum au facut-o intotdeauna. De asta data nu s-a mai putut. Exemplul altor state a fost mult prea puternic pentru forta declansata de regimul sirian. Imediat de la inceputul fenomenului cunoscut sub titulatura de “Primavara Araba”, toate sentimentele de represiune etnica si religioasa au rabufnit si au generat o parte din evenimentele de protest impotriva guvernantilor identificati ca minoritari shiiti (alawiti), intr-o majoritate sunita, care a fost zeci de ani reprimata religios, social si politic. Kurzii (9 %din populatia Siriei), aflati la granita cu Irakul si Turcia, s-au rasculat si ei vazandu-se intre ciocanul shiit al guvenantilor si amenintarile islamistilor suniti locali sau importati, cu sustinerea multor state din Peninsula Araba. Crestinii apartinand bisericilor orientale, aproximativ 13-14%, s-au refugiat in capitala Siriei – Damasc, incercand sa primeasca o minima protectie de la guvernanti sau au fugit cu miile in Liban si Iordania.
Astazi se afla fata-in-fata aproximativ 350 de mii de soldati ai guvernului sau aliatii lor din Iran si Liban. Din ei, combatanti mai putin de 45-50%, deci cam 150-200 de mii de combatanti, care lupta impotriva unei aliante foarte ciudate de 110-130 de mii de combatanti ajutati de forte militare ale unor state din Golful Persic si Peninsula Araba.
Conform datelor SOHAR (“The Syrian Observatory for Human Rights”, care trebuie luate cu foarte multa atentie, desi pana acum s-au dovedit destul de exacte), au murit sau au fost raniti in acest conflict aproximativ 40 de mii de combatanti guvernamentali si 25-30 de mii de combatanti anti-guvernamentali. Conform datelor ONU, aproximativ 100 de mii de civili au fost omorati in acest conflict pana la data de 1 iunie 2013. Agentia pentru refugiati a Natiunilor Unite (ANCHR) mentiona cifra de aproape 2 milioane de refugiati si alti 125 de mii disparuti sau aflati in prizonierat. O tragedie de dimensiuni biblice!
La data de 25 August, aproximativ 75% din teritoriul Siriei se afla sub controlul trupelor lui Al-Assad. Amintesc cititorului onest ca interventia occidentala in Libia s-a produs exact cand trupele lui Gaddafi erau pe cale sa cucereasca orasul Bengazi, ultimul oras in posesia rasculatilor impotriva regimului dictatorial din Libia.
Desi in teritoriu lunile iunie-iulie si august au fost luni de succes pentru regimul lui Bashar al-Assad, insurgentii sirieni detin inca aproape tot teritoriul la granita cu Irakul si Kurzii tot teritoriul la granita de nord cu Irakul si Turcia.
Important de mentionat este ca insurgentii detin o ultima suburbie a Damascului – Duma – si se dau lupte grele in alta – Daraya. Marele efort militar al rebelilor si al fortelor guvernamentale are loc in orasul Alep (Haleb – Aleppo) si suburbiile lui. Rebelii au anuntat ca au deschis drumul de aprovizionare prin Iordania cucerind partial orasul Dara. Insurgentii au anuntat la inceputul lunii August ca au cucerit aeroportul Menagh de la granita cu Turcia dupa 10 luni de asediu. Nu exista date neutre care sa autentifice aceste stiri, care ar putea deveni extrem de importante in cazul unei interventii militare. Cam atat pana acum. Va vom tine la curent cu noutati cand o sa le avem.
Sursele de informatii
Una din marile probleme ale unei analize corecte a evenimentelor din aceasta zona sunt informatii apropiate de adevarul faptic, “decorticate” de manipularile, inventiile si fanteziile locale, preluate cu buna stiinta sau amatorism de mass-media internationala. Fara indoiala cele mai bune surse sunt ziarele in limba araba publicate in Marea Britanie, in frunte cu ziarul Al-Hayat (Viaţa), ziarul intelectualilor arabi din diaspora sau Asharq Al Awsat (Orientul Mijlociu), ziarul oligarhilor arabi din aceeasi diaspora. Ambele publicatii au traduceri partiale (si foarte selective) in limba engleza ale unor articole din ambele publicatii. Sursa adevarata ramane totusi in limba araba. Desi ambele ziare apartin unor proprietari sauditi, de multe ori si pentru perioade destul de indelungate, ziarele respective au fost interzise in Arabia Saudita. Al-Hayat apartine Printului Khalid bin Sultan (fiul ministrului apararii al Saudiei – vezi postarea precedenta); ziarul Asharq Al Awsat apartine Printului Faisal bin Salman (fiul guvernatorului capitalei Riyadh). Pentru analize economice este de preferat Asharq Al Awsat, pentru cele politice – intotdeauna Al-Hayat. Date mai mult sau mai putin obiective despre presa araba puteti citi in raportul think –tankului, Carnegie Endowment. Ultimul din 2011, il aveti aici. Cu presa israeliana este mult mai simplu. Avem in dreapta nationalista Jerusalem Post si in stanga pacifista Haaretz (Tara) in limba engleza. In limba ebraica avem in dreapta nationalista ,Makor Rishon (Prima Sursa), in stanga pacifista, Haaretz. Ziarele mai echilibrate, cu un anumit pluralism, sunt Yedioth Ahronoth (Ultimele Stiri -Ynet) si Maariv (Apusul).
Discursul local al mass-mediei din Orientul Mijlociu arab/islamic. Unul dintre lucrurile principale pe care trebuie sa-l inteleaga cititorul analizelor din aceasta regiune este ceea ce se numeste “limbajul dublu” (doublespeak), extrem de pronuntat in aceasta regiune de zeci de ani. Inaugurat de fostul presedinte al Egiptului, Gamal Abdel Nasser si ajuns la o manifestare groteasca in discursurile lui Yasser Arafat se refera la diferenta enorma intre ceea ce se spune in limba araba audientei arabe si ceea ce se spune audientei internationale in limbile respective. Cred ca cel mai bun exemplu sunt emisiunile Al Jazeera in limba engleza si cele in limba araba.
Sursa: contributors.ro
