Andrei Pleșu: Inclasabila, impracticabila Rusie

E foarte greu de dialogat și de colaborat cu o nebuloasă… Fascinația pentru „Sfînta Rusie”, pentru „sufletul rus”, pentru „ideea rusă”, pentru cultura rusă este legitimă: e reacția firească față de orice realitate care se învecinează cu inanalizabilul, cu misterul, cu o energie în care fascinația și neantul iradiază cu egală intensitate. Admirația și teama, efortul rațional și inadecvarea, comunicarea și blocajul conviețuiesc ireductibil în atitudinea Occidentului față de un „partener” care evoluează constant între „dincoace” și „dincolo” de sistematizabil, între previzibil și surpriză. Rusofobia conviețuiește constant cu rusofilia, admirația cu panica, tentativa colaborării cordiale cu derapajul credul, contraproductiv. Acest „portret” a fost perceput de multă vreme, dar astăzi nu mai pare să fie prezent în mințile decidenților politici. Mai jos, mă voi strădui să rememorez cîteva „definiții”, de care n-ar fi rău să ținem seama. Ele dovedesc că „mama Rusie” nu e o problemă revărsată brusc asupra scenei contemporane. Și că perplexitatea și eficiența fragilă a guvernanților de azi ar putea fi corectate, pentru început, prin cîteva, minimale, lecturi.

O primă recomandare: Alain Besançon, Sfînta Rusie, Humanitas, 2013. Cartea începe cu un citat din… Karl Marx, datat 1857. Îl reproduc, conștient că se vor găsi „radicali” gata să ia această sugestie a mea drept o dovadă a neo- sau cripto-marxismului meu… Iată textul: „Influența covîrșitoare a Rusiei a luat prin surprindere Europa în diferite epoci și a speriat popoarele din Occident, care au acceptat-o ca pe o fatalitate și n-au reacționat decît sporadic. Dar vedem că, alături de fascinația pe care o exercită, renaște mereu un scepticism ce-o însoțește ca o umbră, amestecînd nota ușuratică și ironică cu strigătele popoarelor aflate în suferință, bătîndu-și joc de însăși măreția puterii sale ca de un actor prost care vrea să-ți ia ochii și să te înșele. Alte imperii au stîrnit, în copilăria lor, îndoieli asemănătoare. Rusia însă a devenit un colos, fără să le fi risipit. Ea oferă istoriei exemplul unic al unui imens imperiu care, chiar și după realizări de anvergură mondială, continuă să fie socotit o problemă legată de credință, mai degrabă decît de fapte”.

Și acum, o rapidă selecție din scrisorile din Rusia ale marchizului de Custine (1839):

„Guvernarea rusească înseamnă disciplina taberei militare pusă în locul ordinii cetății, starea de asediu devenită stare normală a societății.”

„A minți, aici, înseamnă a ocroti societatea, a spune adevărul înseamnă a zdruncina statul.”

„Despotismul rus nu numai că nesocotește ideile și sentimentele, dar reface și faptele, luptă împotriva evidenței și învinge întotdeauna. Căci evidența însăși nu are apărător la ruși, la fel ca și justiția, atunci cînd stînjenesc puterea.”

„Imperiul Rus are disciplină de lagăr în loc de un sistem statal, este o stare de asediu, redusă la rangul de stare normală a societății.”

„Clerul ortodox rus a fost și va fi întotdeauna un fel de miliție, doar în uniforma sa diferită de trupele seculare ale împăratului. Preoții subordonați împăratului și episcopii săi constituie un regiment special.”

„O armată de birocrați, aceasta este o adevărată durere a Rusiei. Acești domni formează un fel de nobilime.”

„În Rusia, singurul zgomot permis sînt strigătele de admirație.”

„În Rusia, conversația înseamnă conspirație, gîndul este răzvrătire.”

„Pentru ruși, cuvintele sînt mai importante decît realitatea.”

„Fiecare guvernator știe că el, la fel ca majoritatea colegilor săi, este în pericol să-și petreacă restul zilelor în Siberia. Totuși, dacă în timpul mandatului său de guvernator reușește să fure destui bani pentru a se apăra în instanță la momentul potrivit, va fura; dacă (cazul este imposibil) ar rămîne cinstit și sărac, ar fi pierdut. Aceasta nu este remarca mea, am auzit-o de la mai mulți ruși pe care îi consider de încredere, dar mă voi abține să le menționez numele.”

„Rusia vede în Europa o pradă ce îi va fi cedată, mai devreme sau mai tîrziu, prin vrajba dintre noi. ”

„Dacă veți întîlni nemulțumiți în Franța, folosiți metoda mea și spuneți-le: Duceți-vă în Rusia.” (E ceea ce îmi vine să spun mereu interlocutorilor care declară, melancolic, că „era mai bine înainte”: Păi, nu mai întîrziați pe-aici! Coreea de Nord, China, Cuba vă așteaptă! – n.m., A. P.)

Nu e așa că multe dintre spusele de mai sus vă sună cunoscut? Și nu numai cu privire la Rusia de azi, ci și cu privire la România de ieri (care încă mișcă…).

Andrei Pleșu, Publicat în Dilema Veche nr. 946 din 26 mai – 1 iunie 2022