Apropo de vizita Patriarhului rus la Chişinău: „Sfânta Rusie” şi „naţionalismul moldovenesc”!

Când preşedintele Vladimir Putin i-a conferit, în 2006, Patriarhului Aleksii Premiul de Stat al Federaţiei Ruse, semnificaţia alegerii primului beneficiar al consistentei distincţii nu a scăpat nimănui. Era o confirmare la cel mai înalt nivel a relaţiei solide între instituţiile pe care le reprezentau cei doi lideri. Căci unul dintre elementele cruciale ale „doctrinei Putin” este şi cimentarea relaţiei dintre Biserică şi Stat, fie că e vorba despre dimensiunea internă a politicului, fie că e vorba de cea externă. Să mai notăm, în treacăt, că cel de-al doilea laureat al Premiului de Stat, primit tot din braţele viguroase ale „cekistului” Putin – cum îi place să se autodefinească acestuia – a fost nimeni altul decât Soljeniţin. Simbolistica gestului este iarăşi intensă: politica Rusiei îşi asumă explicit naţionalismul „alb” al celor care au fost obligaţi de sovietici să o părăsească, cu consimţământul lor evident, şi asta pentru că, vorba faimosului dizident, Putin „a restabilit puterea şi mândria Rusiei” în faţa celor care doreau „încercuirea totală a acestei ţări”.

Preambulul clarifică atmosfera acestui text. Pentru că, vorbind de o vizită a Patriarhului Rus la Chişinău, vorbim nu atât de elcleziologie, cât de putere. Despre politică şi despre geopolitică. Despre imperii şi despre naţiuni.

Geopolitica Ortodoxiei

Un comunicat al Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove din 4 aprilie a.c. ne anunţă că la şedinţa sinodalilor din dimineaţa aceleiaşi zile „s-au discutat aspecte organizatorice ale vizitei canonice în RM a Sanctităţii Sale Kirill, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, preconizată pentru 8-12 octombrie 2011”. Nu este primul Patriarh Rus care vizitează RM şi nu e deloc întâmplător faptul că discuţiile din jurul preconizatului eveniment resuscită o dezbatere cu conotaţii mai degrabă (geo)politice decât religioase.

Una dintre ele ţine de ceea ce s-a numit „geopolitica Ortodoxiei”. Sintagma a fost utilizată pentru prima dată în 1994, ca titlu al unei lucrări semnate de geopoliticianul francez François Thual (nu întâmplător, creştin ortodox). Ideea de bază este că importanţa geopolitică a factorului religios nu mai poate fi neglijată, pentru că „în ultimele două sute de ani bisericile ortodoxe au influenţat sau marcat diplomaţia relaţiilor internaţionale în zona slavo-bizantină şi, totodată, ilustrează cum statele s-au putut baza pe ideologiile religioase pentru a-şi satisface ambiţiile geopolitice clasice”. Exisă un specific al evoluţiilor geopolitice în această zonă, al cărui nucleu tare poate fi developat astfel: „…interferenţa religiei şi a geopoliticii funcţionează într-o manieră particulară în acest univers, specificitatea ortodoxiei constând în stare de fuziune simbiotică între elementul naţional şi cel religios”. Validitatea tezei este evidentă. Că e bine sau rău, asta e o altă discuţie.

Filetismul imperial

Însă chestiunea spaţiului ortodox se complică şi depăşeşte cadrul strict geopolitic, căci aici se adaugă un soi specific de relaţioare a religiei cu statul. Este vorba despre un amestec unic dintre filetism şi imperialism. Puseurile acestei viziuni se mai iţesc, ici colo, pe plaja modernităţii europene, dar prezenţa ei este de departe cea mai pregnantă în cadrul Ortodoxiei Ruse. Idei precum cea a „Sfintei Rusii”, „spaţiu canonic inalienabil al Rusiei”, „Lumea Rusă” etc. nu fac decât să confirme că – precum în scrierile lui Dostoievschi, unde Iisus Hristos căpăta chipul rusesc al lui Alioşa Karamazov – şi Ortodoxia trebuie să fie rusă sau să nu fie deloc. Vechea pulsiune a misiunii mântuitoare a Rusiei, „visată” ca o a treia Romă, vibrează periculos şi din ce în ce mai vizibil. Un concept crucial în această panoplie este cel al „Lumii Ruse”, forjat de actualul Patriarh Kirill şi „decodificat” cu diferite prilejuri.

„Sfânta Rusie” în traducere „moldovenească”

În această „Lume Rusă”, denumire „înduhovnicită” pentru un puseu imperial mai vechi, intră, în viziunea Moscovei, şi RM. Demn de remarcat este aici mesajul pe care actualul Patriarh al Rusiei l-a trimis cu ocazia hirotonirii arhimandritului Nicodim Vulpe de la Orhei ca Episcop de Edineţ şi Briceni (Moscova, 26 decembrie 2010): „Biserica Ortodoxă din Moldova… constituie o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei”, iar „poporul moldovenesc… urmându-I lui Hristos pe calea împlinirii sfintelor Lui porunci, a mers, sute şi sute de ani, umăr la umăr cu popoarele Rusiei ortodoxe… Mult timp noi am fost un singur stat”. Şi încă: „Poporul ortodox al Moldovei independente îşi păstrează unitatea cu popoarele frăţeşti ale Bielorusiei, Rusiei, Ucrainei şi ale altor ţări, părtaşe ale moştenirii spirituale a Sfintei Rusii, înfăptuind această unitate prin apartenenţa la o singură Biserică-Mamă”. Elementele acestei relaţii speciale sunt numeroase: premii peste premii acordate de către patriarhii Bisericii Ruse preşedinţilor loiali ai RM – şi viceversa! – proiecte politice de tipul celui gestionat de Valeriu Pasat împreună cu Mitropolitul Vladimir, utilizarea canalelor bisericeşti drept canale diplomatice şi politice etc. Dar la toate acestea se mai adaugă ceva.

O politică deloc inocentă

În stânga Prutului există astăzi două mitropolii: una a Basarabiei, sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Române, alta a Moldovei, care ţine de Patriarhia Rusă. Dar în binomul iniţial România-Rusia a mai apărut un element: Republica Moldova. De remarcat că titulatura Mitropoliei ruse este „Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove” (!), ilustrând astfel pretenţia de a fi succesoarea de drept a întregii Mitropolii a Moldovei. (Comparaţia cu propovăduitorii „moldovenismului agresiv” care declară RM drept singura succesoare a Principatului Moldova e greu de evitat.) În plus, aproprierea simbolică a unor elemente din patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române nu este nici ea inocentă. De pildă, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove conferă un veritabil cult voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, deşi Biserica Ortodoxă Română, nu rusească, e cea care l-a canonizat. Mai mult, dorind să sublinieze diferenţierile, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove prăznuieşte această zi pe 15 iulie, deşi sărbătoarea Binecredinciosului Voievod este orânduită pe 2 iulie. (Instrumentalizarea Sf. Paraschiva, Patroana Moldovei, în aceleaşi scopuri este un alt exemplu.)

Moscova (tot) nu crede în lacrimi

Avem acum elementele mozaicului. Problema de fond a vizitei anunţate a Patriarhului Rus la Chişinău (dar şi la Tiraspol) ţine de modul în care se va articula resurecţia „moldovenistă” din acest spaţiu – noua formă de asumare identitară de peste Prut şi care poate fi numită „moldovenism europenist” – cu politica şi geopolitica eclesială a Moscovei. Mai concret, cum se va plia Rusia faţă de „provocarea” autocefaliei „Bisericii Moldave”, despre care se tot vorbeşte de la o vreme încoace. Dincolo de problemele enorme pe care un asemenea scenariu le va declanşa în zonă (în special, în Ucraina), rămâne de urmărit cum va fi instrumentalizată chestiunea la Moscova care, în acest dosar, are toate cărţile în mână. Dominând copios din punct de vedere ecleziastic zona, Rusia poate deschide sine die – fără şanse de soluţionare, fireşte, precum „dosarul transnistrean” – problema autocefaliei. Dar asta nu va însemna decât că indică, cinic, o pistă falsă ce nu are decât un singur scop: scoaterea din discuţie a Mitropoliei Basarabiei, implicit a Bisericii Ortodoxe Române, din această zonă. Riscurile sunt evidente, inclusiv cel al ridicolului. 

Astfel, ar fi nu numai inconsecvent, dar şi ironic, să vituperăm, ecleziastic, împotriva unui prezumat „naţionalism românesc” – sau rusesc – pledând în numele… „naţionalismului moldovenesc”.

(„Lumea credinţei”, 94 (5), mai 2011)