Crimele împotriva poporului ucrainean ne-au cutremurat şi ne-au adus aminte de cei câţiva tineri morţi în aprilie 2009. Nici un om în lumea asta nu merită sacrificiul altuia. O viaţă e nepreţuită. Fie că e a unui protestatar sau a unui angajat Berkut. Moartea e tot moarte, tot tragică şi tot ireversibilă. Însă din momentul în care a murit primul om acolo, mi-am spus – Ianukovici trebuie să cadă! Euromaidanul trebuie să reuşească! Un singur mort schimbă aşteptările unui protest. Să nu se fi schimbat puterea în Ucraina, ar fi însemnat că acei oameni care şi-au pierdut viaţa au murit degeaba. Indiferent de care parte a baricadei e victima. Fiindcă o putere politică ce a permis apariţia victimelor nu poate fi altfel decât criminală. De aceea mă mir şi îmi fac cruce când unii dintre noi plâng după comunişti. Cei care în aprilie 2009 au permis uciderea celor trei tineri: Valeriu Boboc, Eugen Țapu si Ion Țâbuleac, precum şi mutilarea multor altora, au fost comuniştii. Dacă actuala coaliţie de guvernare merită taxată, tocmai acesta e motivul: că prin corupţia şi lăcomia lor, fac inutile morţile celor trei. Însă indiferent ce s-ar întâmpla nu ne putem întoarce spre comunişti. Fiecărui votant trebuie să îi adresăm această întrebare: dacă unul din cei trei băieţi ar fi fost copilul tău, ai mai fi putut vreodată să votezi comuniştii?
Pe acest fundal de tristă amintire, Republica Moldova e zilnic făcută de râs. În timp ce protestatarii ucraineni erau împuşcaţi de lunetişti, Igor Dodon îi scria mesaje de consolare şi încurajare lui Ianukovici. Pe lângă faptul că ne-a făcut de ruşine în faţa vecinilor noştri, ne-a demonstrat încă un lucru: el era de acord cu abuzurile lui Ianukovici. Probabil dacă Dodon ar avea scaunul puterii în Moldova, iar noi am ieşi în stradă, reacţia lui ar fi tot una sângeroasă. Altfel de ce l-ar fi susţinut pe un preşedinte criminal? Iar asta în timp ce guvernarea noastră nu a fost capabilă să ia o poziţie oficială în faţa măcelului din ţara vecină.
Că mai nou Dodon îl secondează pe Formuzal, iar Formuzal pe Dodon – nu mai e un secret pentru nimeni. Îi vedem alături tot mai des. Şi ne bucurăm. Aşa se va lămuri fiecare cetăţean al acestei ţări cine sunt cei doi. Unul scoate porumbelul, celălalt aplaudă. În timp ce Dodon se străduia să îi ţină trena lui Ianukovici, Formuzal apare public cu altă aberaţie: să-i invite în Găgăuzia pe cei de la Berkut-ul ucrainean, care au tras în popor. Sigur, dacă ar depinde de Formuzal, ar face loc şi armatei ruseşti în Găgăuzia. Doar că nu depinde doar de el. Doar că dincolo de maimuţăreli nimic nu le iese celor doi. Sau le iese: o mare ruşine pentru noi.
Aurul şi luxul găsite în reşedinţele lui Ianukovici – inclusiv veceu de aur, în timp ce poporul ucrainean suferă de foame, ne pun înainte un dictator şi-un oligarh. Toţi cei care nu-şi încap în casă de bani într-o ţară săracă sunt hoţi. Cu foarte mici excepţii. N-aş zice nici că liderul socialist o duce rău. Nu o dată m-am întrebat, dar Dodon de unde are atâţia bani să facă toată ziua propagandă rusească? Căci aşa-zisa campanie iniţiată zilele astea „Moldova, moldoveni, moldovenesc” nu are nici o treabă cu naţionalismul moldovenesc. Ci e o contrapondere la campania „Vorbesc româneşte, sunt, deci, român” şi o ocazie în plus de a visa la uniunea vamală, pe care neostenit o laudă prin clipuri electorale de la începutul anului. Ce să mai spunem? Să-şi împlinească visele, şi unul, şi celălalt, dar fără noi, fără Moldova.
