Anul acesta se poartă discuţiile în jurul autonomiei secuilor, însă prea puţină lume cunoaşte adevărata istorie a autonomiei secuilor. Cred că nici secuii nu şi-ar mai dori autonomie ca în Evul Mediu, dacă ar apuca să experimenteze aşa ceva.
Secuii din Transilvania medievală s-au bucurat de o autonomie militară: erau scutiţi de impozite, iar în schimbul acestui privilegiu erau obligaţi să vină la război ori de câte ori erau chemaţi, cu armele lor şi pe cheltuială proprie. Baza economică a acestei autonomii secuieşti era producţia agricolă egalitară: pământul era împărţit în loturi egale care erau trase la sorţi în fiecare an. Din punct de vedere juridic, secuii aveau legi proprii şi până la un anumit nivel al infracţiunilor se judecau între ei, după care intrau sub jurisdicţia voievodului Transilvaniei. Nu cred că vreun secui întreg la minte şi-ar dori să trăiască într-o societate guvernată de principiile expuse mai sus. De altfel, cred că niciun om întreg la cap, indiferent de etnie, ar dori să aibă de-a face direct cu acest model de societate. Chiar dacă îi spune „autonomie”, cine ar vrea să meargă la război în ziua de azi pe cheltuiala proprie şi cine şi-ar dori să se întoarcă la modelul medieval al proprietăţii funciare?
Mai mult, foarte puţini ştiu că autonomia secuilor a fost limitată treptat de nobilimea maghiară din Transilvania. Din momentul în care nu au mai avut nevoie de serviciile militare ale secuilor, nobilii maghiari au început să le elimine privilegiile. Chiar dacă s-au răsculat de nenumărate ori şi au purtat adevărate războaie pentru autonomia lor, secuii şi-au pierdut privilegiile total până în secolul al XIX-lea. O administraţie modernă nu poate funcţiona în baza unor principii medievale.
Altă păcăleală a autonomiilor etnice a fost cea practicată în Uniunea Sovietică. Bolşevicii au ştiut foarte bine să mimeze despărţirea de naţionalismul ţarist. Au înfiinţat numeroase republici autonome, în care la nivel declarativ minorităţilor naţionale le erau acordate toate libertăţile necesare pentru păstrarea identităţii naţionale. Atât de bine au funcţionat aceste autonomii şi mecanisme de luptă împotriva asimilării etnice, încât la căderea Uniunii Sovietice toate aceste minorităţi au fost rusificate aproape total. Chiar în R. Moldova există un exemplu cât se poate de clar, cel al găgăuzilor. Câţi găgăuzi mai folosesc limba maternă? Cât este folosită limba găgăuză în şcolile din sudul R. Moldova? Ce a mai rămas din tradiţiile şi obiceiurile găgăuzilor? Bănuiesc că mai-marii de la Comrat cunosc foarte bine răspunsurile sincere la aceste întrebări, însă nu acestea sunt problemele care îi preocupă.
Îmi amintesc de cererile de independenţă ale Insulelor Feroe, care cereau în acelaşi timp ca independenţa să le fie susţinută financiar de Danemarca. Autonomia este un cuvânt frumos, însă fiecare înţelege ce vrea din el.
