Salariile japonezilor au scăzut din nou în luna ianuarie, veniturile acestora ajustate în funcţie de inflaţie fiind acum cu 7,5% mai mici decât erau în 2008, înainte de declanşarea crizei globale.
Jumătate din procesul de devalorizare s-a petrecut pe fondul relaxării cantitative iniţiate de Banca Japoniei, iar acest lucru ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru liderii europeni, arată Wall Street Journal.
Condiţii asemănătoare
Peisajul economic din Japonia anului 2013 şi cel actual din zona euro seamănă destul de mult încât să ne permită să vorbim de un scenariu copiat aproape la indigo.
Japonia se află în deflaţie, un fenomen care ameninţă serios întreg continentul european în acest moment.
Japonezii s-au alarmat în momentul în care yenul s-a apreciat până la pragul de 77 de unităţi în raport cu dolarul, iar preşedintele BCE Mario Draghi a precizat încă din martie 2014, că un curs de 1,38 dolari/euro "implică o restrângere a condiţiilor monetare, cu un impact negativ asupra inflaţiei şi că o potenţială ameninţare asupra revigorării economice în zona".
Atât Banca Japoniei cât şi BCE au mizat pe relaxarea cantitativă şi deprecierea monedelor în faţă dolarului că pe o măsură de stimulare a competitivităţii.
În condiţiile în care, cererea scăzută de împrumuturi şi un sistem bancar fragil nu puteau asigura succesul programului de stimuli monetari, deprecierea monedelor proprii rămâne singură opţiune pentru încurajarea exporturilor, creşterea salariilor şi a consumului intern.
Japonia, expriment ratat
Premirul Shinzo Abe pare să fi estimat greşit efectul acestor măsuri.
Exportatorii japonezi nu au redus preţurile pentru a creşte producţia, ba chiar le-au ajustat în funcţie de noul curs de schimb yen/dolar, iar rezultatul se vede în scăderea cu 25% a exporturilor Japoniei, comparativ cu perioada de dinainte de 2008.
Investiţiile sunt de asemena la pământ, fapt ce a generat îngheţarea salariilor sau creşterea lor la un nivel negativ faţă de ritmul inflaţiei.
Între timp, deprecierea yen-ului a crescut preţurile bunurilor de import, că urmare a acestui fapt, cheltuielile zilnice ale japonezilor crescând treptat.
Petrolul ieftin face diferenţa
Ce-i drept, niponii nu s-au bucurat în 2013-2014 de avantajul petrolului ieftin, fenomen pe care europenii îl exploatează acum din plin, atât direct, cât şi prin preţul redus al altor bunuri de import.
În unele ţări din zona euro, în special Germania, creşterea veniturilor este resimţită în special prin economiile făcute la facturile de energie şi consumul de combustibil mai ieftin.
Cel puţin, guvernanţii din zona euro nu au făcut aceeaşi "prostie monumentală" pe care a făcut-o guvernul japonez, aceea de a suprataxa consumul, scrie WSJ.
Cu toate acestea, la o privire mai atentă, asemănările între cele două sisteme devin iarăşi vizibile.
Sisteme nereformate
Pachetul de măsuri "Abenomics" iniţiat de premierul japonez a generat acest întreg dezastru din simplul motiv că nu a fost aplicat integral.
Cea mai importantă componentă, cea a reformei sistemului nu a mai fost pusă în aplicare, lăsând piaţă japoneză tributară unui sistem împovărător de taxe, birocratizat în mod excesiv, supus unei legislaţii protecţioniste şi lipsit de un mediu concurenţial real.
Piaţă muncii din Japonia este un alt sector care a scăpat reformei, angajatorii concentrându-se asupra contractelor cu jumătate de normă, din moment ce angajarea full-time este evitată din cauza restricţiilor impuse pentru concedierea angajaţilor.
Nu este de mirare, deci, că nivelul salariilor în Japonia rămâne scăzut în continuare.
Aceeaşi lipsa de reforme se constată şi în zona euro.
Cea mai curajoasă măsură adoptată în ultimul timp în Franţa a fost cea a sistemului Macron, lege prin care numărul duminicilor în care un magazin poate funcţiona în timpul anului este crescut de la 5 la 12.
Spania, Portugalia şi Irlanda au reuşit cu chiu cu vai să introducă reforme pe piaţă muncii şi să asigure condiţiile necesare pentru dezvoltarea economică, dar Italia menţine un sistem similar celui japonez.
La fel că în Japonia, deprecierea euro în faţă dolarului a fost folosită de exportatorii din unele ţări europene pentru a-şi majoră veniturile în detrimentul creşterii vânzărilor.
Europa are însă şi o varietate regională mai mare decât Japonia, astfel că, în unele state din zona, depreciera euro ar putea genera o creştere a producţiei, competitivităţii şi, eventual, a salariilor.
Pericolul vine, în schimb, din zona de sud a eurozonei, care necesită în continuare un lung şir de reforme pentru a aduce costurile afacerilor la nivelul celor înregistrate în Germania sau în statele scandinave.
În aceste cazuri, depreciera euro ar putea doar să crească preţul importurilor, fără vreun beneficiu pentru angajaţii din aceste ţări.
Japonizarea Europei
Prezentul Japoniei nu este neapărat şi viitorul Europei. Zona euro nu îmbătrâneşte la fel de rapid că populaţia niponă, iar sistemul legislativ de aici nu este atât de osificat.
Sindicatele europene s-ar putea să aibă şi ele un cuvânt de spus în privinţa nivelului salarial din Europa.
Cu siguranţă, Mario Draghi este în măsură să înţeleagă care sunt limitele, dar şi pericolele ascunse ale politicilor monetare neconvenţionale şi măsurilor de depreciere competitivă.
Până la urmă, Draghi este oficialul european care şi-a petrecut ultimii 4 ani cerşind acordul forţelor politice de pe continent pentru aplicarea politicilor monetare care să evite "japonizarea" Europei.
sursa: business24.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
