Cu siguranță că nu e nimic neobișnuit în asta. Straniu este, așa cum mi s-a întâmplat mie în weekend, ca dorul de o piesă adevărată să te „lovească” taman în sala de spectacole, în timpul unei reprezentații teatrale.
Absolut lăudabilă inițiativa de spiritualizare a frontierei politice care desparte oameni cu aceeași limbă, cultură, tradiții. Mărturisesc că sunt încântat de faptul că – deși nu atât de des pe cât mi-aș dori, dar cu o frecvență satisfăcătoare – artiștii din România vin să încânte un public însetat de evenimente culturale care să le confirme ceea ce știu deja, anume că fac parte dintr-una din cele mai prolifice familii culturale europene, cea a limbii române. Nu întotdeauna însă scopul acestor acțiuni admirabile este atins. Uneori, atunci când ciurul selecției celor care vin ca emisari ai culturii din dreapta Prutului la Chișinău este prea permisiv, se obține exact efectul invers celui dorit.
Revenind la starea despre care vorbeam la debutul acestor rânduri, aș spune că alegerea spectacolului intitulat „Amor, umor, fiori de dor din București” a fost una dintre excepțiile de la regula calității. O opțiune total neinspirată, iar când spun asta am pretenția că nu sunt deloc subiectiv. Un spectacol care pare încropit în fugă, structurat pe câteva elemente de forță, dar exploatate cu superficialitate și lipsite de o legătură între ele. Călătoria prin Bucureștii din perioada dintre zorii secolului trecut și până la finalul epocii interbelice a fost făcută cu… metroul parcă, adică pe nevăzute și în mare viteză, astfel încât „pasagerii” s-au văzut debarcați la stația terminus a spectacolului fără să înțeleagă mai nimic din frumusețea traseului. Un spectacol cu evidente accente bulevardiere, dar lipsit de intriga acestui gen. O coregrafie marcată de stângăcii a întregit senzația unei puneri în scenă de calibrul unui program artistic de amatori.
Nu am rezerve privind ipoteza că această reprezentație s-a bucurat de succes pe străzile din centrul istoric al capitalei României, printre turiști și localnici care populează terasele orașului vechi în căutare de divertisment în arome de mititei și cu halbe de bere în mână. Pot să admit că un spectacol de acest gen poate fi primit și privit cu admirație în localitățile în care trupele de teatru ajung de două ori pe an la finalul campaniilor agricole. Chișinăul însă nu numai că e departe de această categorie, dar este un oraș cu justificate pretenții culturale. Nu poți să urci pe cea mai importantă scenă din acest oraș cu un compromis artistic, cu aerul că vii în fața unui public, pe cât de sentimental față de România, pe atât de naiv în recunoașterea valorii. Ca român care am văzut sute de spectacole ale teatrelor din dreapta Prutului, pot să spun, în ce mă privește, că m-am simțit insultat de faptul că această reprezentație a venit cu suportul financiar al statului din spațiul pe care eu, ca jurnalist, îl recomand ca model pentru R. Moldova.
Explicația unei scăpări este singura plauzibilă, având în vedere că nu îmi amintesc să fi fost antecedente de acest gen în ultimii trei ani. Dimpotrivă, aș spune, iar pentru a ilustra acest lucru cu contraexemple am avea nevoie de un spațiu mai amplu decât pagina aceasta de ziar. Cu voia dumneavoastră voi aminti doar cele mai recente pilde: un spectacol, „Podul”, care a entuziasmat o sală arhiplină a Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălți, sau lecția de istorie oferită cu atâta dăruire de amatorii de la „Terra Dacica Aeterna” sutelor de chișinăuieni.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
