Păcatele capitale s-au născut din firea slăbită a omului. Ele mai apar sub denumirea de păcate ale răutăţii sau păcate de moarte. Considerate opt la număr după Sfântul Evagrie Ponticul, la începutul celui de al doilea mileniu, Grigore cel Mare convinge lumea că slava deşartă şi mândria sunt unul şi acelaşi păcat. Deoarece omul care caută slava deşartă o face din mândrie.
Astfel, voi enumera mai jos cele şapte păcate capitale, încercând să le şi prezint într-o formă cât mai scurtă.
Mândria este considerată păcatul diavolului. Omul – aşa cum am mai spus într-un număr anterior – devine foarte greu conştient de mândria lui. Încrederea fără margini în mintea şi trupul său, dispreţuirea celorlalţi, neobrăzarea – sunt doar câteva semnale. Însă slava deşartă, care a fost apoi asociată cu mândria, e mult mai uşor de observat. Cel care caută aprecieri excesive de la oameni, care face binele doar când e văzut de alţii (ca în campanile electorale), este o persoană care caută slava deşartă şi este stăpânit de mândrie.
Voi reda o frumoasă învăţătură împotriva mândriei: „Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul şi i-a zis: avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Şi i-a zis bătrânul: du-te la mormânt şi ocărăşte morţii! Deci ducându-se fratele a ocărât şi a azvârlit cu pietre şi venind a vestit bătrânului. Şi i-a zis iar: nimic nu ţi-au grăit? Iar el a răspuns: nu. I-a zis lui: du-te şi mâine şi îi slăveşte! Mergând fratele, i-a slăvit zicând: apostolilor, sfinţilor şi drepţilor! Şi a venit la bătrân şi i-a zis: i-am slăvit. Şi-a întrebat bătrânul: nimic nu ţi-au răspuns? A zis fratele: nu. I-a zis lui bătrânul: (…) Aşa şi tu, dacă voieşti să te mântuieşti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socoteşti, ca cei morţi să fii şi poţi să te mântuieşti” (Patericul egiptean, Avva Macarie, 22).
Iubirea de arginţi (zgârcenia) este al doilea păcat capital. Nu doar strângi cu disperare banii, dar nici nu dai cuiva din bunurile tale. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel care are două cămăşi, când aproapele său nu are niciuna, e iubitor de arginţi şi vinovat înaintea lui Dumnezeu (de furt – dar afirmaţia aceasta ar prevede un articol aparte).
Desfrânarea. Deşi cei mai mulţi se gândesc doar la desfrânarea trupească, sexuală, aici, ca păcat capital, ea are în vedere orice nestăpânire a poftelor. Pe lângă curvar, desfrânat e şi beţivul.
Invidia este fiica mândriei. Dacă cineva este mai bogat, sau mai apreciat, invidia devine un vierme care ne roade sufletul. Tot ea este cauza bucuriei la necazul altuia. Un suflet ros de ură sau de invidie nu se poate mântui.
Lăcomia este un păcat apropiat de desfrânare. Adică izvorăşte din neînfrânarea omului. Sau cum spune Părintele Rafail Noica: „pofta mai vrea, pântecele nu mai vrea”. Unii consideră alcoolismul ca urmare a lăcomiei. Însă beţivul nu bea din poftă, ci ca să caute beţia, devenind astfel desfrânat.
Mânia are la rândul ei diferite nuanţe. Ştim că şi Iisus Hristos S-a mâniat în templu când a răsturnat mesele negustorilor (Matei 21; 12). Aici însă mânia e o virtute, deoarece e mânie împotriva păcatului şi nu împotriva omului. Mânia ca păcat e înfrăţită cu răutatea. Apostolul Pavel spune: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi. Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4; 26). Adică înţelegem din cele spuse până acum că atunci când în suflet odată cu mânia pătrunde şi răutatea, ea devine păcat de moarte. Sau cum ne învaţă Marcul Ascetul – când în suflet mânia nu e o stare a unei firi nestatornice, ci ea persistă în suflet chiar şi la câteva ore după stârnirea mâniei, atunci ea e un păcat mare care trebuie biruit.
Lenea. Acest păcat aproape că ne pare neverosimil. Dar lenea este un păcat grav, un păcat al răutăţii. În termenii actuali ea se numeşte parazitism. Nu doar că nu faci nimic, dar trăieşti de pe spatele altuia. „Cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3; 10).
