Actualitate

Bătălia Rusiei pentru Marea Neagră / Mizele Moscovei și ce ar trebui să facă NATO pe termen lung

Vorbind în fața unei statui a fondatorului flotei (țarul favorit al lui Putin), Petru cel Mare, el a declarat: „Astăzi, marina rusă are tot ce trebuie pentru a asigura apărarea patriei noastre și a intereselor noastre naționale. Suntem capabili să detectăm orice adversar, fie subacvatic, de suprafață sau aerian, și să îi aplicăm un atac inevitabil, dacă este necesar.”

Discursul lui Putin a fost însoțit de o paradă impresionantă a unui arsenal naval greu – dovadă a afirmațiilor sale și a modernizării militare a Rusiei din ultimele două decenii. Renașterea țării ca putere navală a făcut cele mai mari valuri în Marea Neagră, unde Rusia a căutat să creeze o nouă sferă de influență navală.

Mișcările Moscovei acolo, inclusiv modernizarea Flotei Mării Negre și revendicarea apelor teritoriale din jurul Crimeii, amenință să răstoarne echilibrul puterii în Marea Neagră și în estul Mării Mediterane și să pună în pericol libertatea de navigație – nu doar în acele ape, ci în apele din întreaga lume.

Rusia se întoarce

Timp de secole, Rusia a privit Marea Neagră ca fiind esențială pentru securitatea sa. Ecaterina cea Mare a anexat Crimeea de la turcii otomani în 1783, iar consortul ei, prințul Grigori Potiomkin, a creat flota Mării Negre la Sevastopol, în același an.

În secolul al XIX-lea, Rusia s-a luptat cu puterile majore ale Europei și cu Imperiul Otoman pentru influență în și în jurul Mării Negre. Dar abia în Războiul Rece Uniunea Sovietică a devenit puterea dominantă în regiune, echilibrată doar de Turcia, membră a NATO. De asemenea, sovieticii au folosit Marea Neagră pentru a-și proiecta puterea în estul Mediteranei.

Cu toate acestea, după prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia a cunoscut o inversare bruscă a situației sale în Marea Neagră: Georgia și Ucraina au devenit țări independente și au căutat integrarea cu Occidentul, iar Bulgaria și România au aderat la NATO în 2004.

Ca urmare, Rusia a pierdut acces la părți ale litoralului Mării Negre pe care le controlase anterior direct sau indirect. Rusia și Ucraina au convenit să împartă între ele Flota Mării Negre, care a rămas cu sediul la Sevastopol.

În 2010, Kievul a reînnoit contractul cu Moscova asupra flotei până în 2042, dar după ce președintele pro-rus Viktor Ianukovici a fugit din Ucraina, în februarie 2014, și un nou guvern pro-occidental a preluat puterea, Putin s-a temut că ar putea renunța la acest acord.

Astfel a început întoarcerea agresivă a Rusiei în regiunea Mării Negre. În martie 2014, Moscova a anexat Crimeea și a preluat majoritatea navelor ucrainene de la Sevastopol, forțând marina ucraineană să-și mute sediul la Odesa.

Putin a justificat aceste mișcări susținând că „navele NATO ar fi ajuns în orașul gloriei marinei ruse, Sevastopol”, dacă Rusia nu ar fi confiscat preventiv Crimeea. De atunci, Rusia și-a triplat de facto linia de coastă la Marea Neagră și și-a consolidat forțele de rachete în regiune, consolidându-și poziția acolo printr-o combinație de tactici militare, diplomatice, economice, energetice și informaționale.

Rusia și-a reafirmat dominația în Marea Neagră, în parte, printr-o acumulare navală semnificativă. Putin a făcut eforturi pentru a reînvia puterea maritimă rusă, de când a ajuns la Kremlin, acum două decenii, inversând o perioadă de declin naval accentuat și creând o marină mai agilă, modernă și polivalentă.

Cu toate acestea, de la anexarea din 2014, Rusia a mers mai departe, poziționând noi platforme, trupe și armament la Marea Neagră, care totodată au ajutat-o să-și crească influența în estul Mediteranei, un teatru crucial al operațiunilor Moscovei în sprijinul președintelui sirian Bashar al-Assad. Rusia și-a modernizat, de asemenea, baza navală de la Tartus, Siria, ca parte a încercării sale mai extinse de a reveni în Orientul Mijlociu.

În același timp, Moscova a revendicat apele teritoriale din jurul Crimeii drept ape rusești și a încercat să le controleze. Pe 23 iunie, de exemplu, distrugătorul britanic HMS Defender a intrat pentru scurt timp în zona teritorială de 12 mile din jurul Crimeii, așa cum era dreptul său în conformitate cu dispoziția de „tranzit inofensiv” a Convenției ONU privind dreptul maritim.

Regatul Unit planificase exercițiul – și luase jurnaliști la bordul navei – pentru a contesta revendicarea Rusiei asupra apelor din jurul Crimeii și pentru a afirma libertatea de navigație. Rusia a răspuns totuși cu furie, trăgând focuri de avertizare asupra distrugătorului britanic și denunțând ulterior ceea ce Putin a numit o provocare britanico-americană.

A fost o previzualizare a tipului de confruntare navală care va deveni probabil mai frecventă, deoarece Rusia își propune să forțeze lumea să accepte anexarea Crimeii și atât Rusia, cât și China încearcă să erodeze normele maritime în vigoare de mult timp.

Vecini neliniștiți

Comportamentul asertiv al Moscovei a deranjat celelalte state riverane Mării Negre, inclusiv Georgia și Ucraina. Rusia a invadat deja ambele țări, în încercarea de a le împiedica să adere la NATO, și continuă să ocupe părți din teritoriile lor.

Drept urmare, ambele au relații de adversitate cu Moscova și ambele cooperează cu NATO pentru a-și consolida apărarea maritimă. Teoria susținută de Putin că ucrainenii și rușii sunt „un singur popor” și că această cooperare ucraineană cu NATO reprezintă o amenințare la adresa securității naționale a Rusiei a exacerbat și mai mult tensiunile, provocând temeri legate de o incursiune rusească extinsă în Ucraina.

România, un aliat ferm al NATO, este, de asemenea, circumspectă cu privire la capacitățile militare ale Rusiei și suspicioasă cu privire la intențiile sale. Bulgaria, membră a NATO, are relații mai strânse și mai complicate cu Moscova, dar rămâne devotată integrării occidentale. Atât România, cât și Bulgaria sunt în favoarea unei prezențe sporite a SUA și a NATO în regiune.

Dar statul riveran Mării Negre a cărui poziție față de Rusia va afecta cel mai mult încercarea lui Putin pentru dominația navală în regiune este Turcia. Rusia și Turcia au o lungă istorie de conflicte, o mare parte dintre ele desfășurându-se la Marea Neagră.

Dar de la încercarea eșuată de lovitură de stat împotriva președintelui turc Recep Tayyip Erdoğan, în 2016, cele două țări s-au apropiat, în mare măsură pentru că Putin a susținut narațiunea lui Erdoğan privind tentativa de lovitură de stat și s-a abținut de la a-l critica pe președintele turc pentru că și-a reprimat adversarii.

În semnul unui nou respect reciproc, Turcia a achiziționat sisteme avansate de apărare aeriană S-400 de la Moscova, supărând NATO și determinând Statele Unite să elimine Turcia din programul său de avioane de luptă F-35.

Cu toate acestea, relațiile turco-ruse nu au fost în totalitate de cooperare. Cele două state au susținut forțe militare rivale în Libia și Siria. Și în timpul războiului recent din Nagorno-Karabah, Turcia a sprijinit Azerbaidjanul, în timp ce Rusia a mediat între Armenia și Azerbaidjan.

După încetarea focului, Rusia a trebuit să accepte o misiune turcă de menținere a păcii în „vecinătatea apropiată”. Tensiuni au izbucnit, de asemenea, din cauza sprijinului puternic al lui Erdoğan pentru Ucraina și a poziției sale publice conform căreia Crimeea este ucraineană, nu rusă. În iulie, Turcia a livrat prima sa dronă armată către marina ucraineană, un semn al aprofundării legăturilor militare turco-ucrainene, care vor mânia Rusia, cu siguranță.

Ankara are un avantaj considerabil în fața Moscovei, deoarece poate acorda sau refuza accesul navelor NATO în Marea Neagră. În ultimii 85 de ani, Turcia a reglementat traficul maritim comercial și militar în interiorul și în afara mării, în conformitate cu Convenția de la Montreux, care asigură trecerea gratuită pentru transportul maritim prin strâmtorile turcești pe timp de pace și are un set de dispoziții pentru a reglementa trecerea navelor în caz de război — de exemplu, solicitând notificarea prealabilă a Turciei.

Ankara a menținut o politică consecventă de imparțialitate în implementarea Convenției de la Montreux, ceea ce înseamnă că a refuzat ocazional accesul navelor NATO.

În ultimii ani, Statele Unite au îndemnat Turcia să adopte o interpretare mai liberală a Convenției de la Montreux, astfel încât NATO să își extindă prezența în Marea Neagră. Turcia a respins până acum aceste solicitări, dar ar putea fi pe punctul de a schimba convenția din propriile motive: Erdoğan a propus un proiect controversat pentru un canal care să devieze traficul maritim din aglomerata strâmtoare Bosfor către o cale navigabilă artificială la vest de Istanbul.

Acest nou canal nu ar intra sub condițiile Convenției de la Montreux, ceea ce înseamnă că navele de război ale NATO s-ar putea bucura teoretic de o trecere nerestricționată către Marea Neagră. În mod surprinzător, Putin a criticat acest proiect și l-a presat pe Erdoğan să mențină Convenția de la Montreux.

Contracarând Moscova

Administrația Biden trebuie să decidă cum să răspundă la creșterea prezenței militare a Kremlinului în regiunea Mării Negre și la încercarea sa de a controla apele din jurul Crimeii. În plus, miza este mai mare decât Rusia și Marea Neagră. Soarta apelor teritoriale ale Crimeii ar putea avea o rezonanță profundă în Marea Chinei de Sud, unde Beijingul își revendică suveranitatea asupra majorității apelor teritoriale.

Contracararea jocului Rusiei pentru dominația navală în Marea Neagră va trebui să implice Turcia, deoarece controlează accesul la Marea Neagră. Până în prezent, administrația Biden a adoptat o abordare prudentă față de Ankara, acceptând să nu fie de acord asupra unor aspecte cum ar fi regresul democratic al Turciei și încălcarea drepturilor omului, dar a stabilit o relație de lucru cu guvernul lui Erdoğan pe o serie de probleme de importanță pentru Statele Unite, inclusiv terorismul.

Cu toate acestea, impasul cu privire la achiziționarea de către Turcia a sistemului S-400 și excluderea ulterioară a ei din programul de avioane de luptă F-35 rămâne nerezolvat. Erdoğan nu este dispus să-și pericliteze legăturile cu Moscova, oricât de complicate ar fi acestea, chiar dacă se prezintă ca un partener necesar pentru Washington în relațiile cu Rusia.

Cu toate acestea, administrația Biden va trebui să preseze Turcia să colaboreze mai activ cu NATO pentru a contracara Rusia în Marea Neagră.

Pe termen scurt și mediu, Statele Unite și NATO ar trebui să continue să ofere sprijin politic și militar Bulgariei, Georgiei, României, Turciei și Ucrainei pentru a le ajuta să își consolideze rezistența împotriva jocului de putere al Rusiei în Marea Neagră. SUA și NATO ar trebui să colaboreze cu Georgia și cu Ucraina pentru modernizarea armatelor lor, în cadrul unei cooperări sporite cu NATO și, din ce în ce mai important, pentru a identifica și contracara dezinformarea rusă menită să submineze rolul Statelor Unite și al NATO în regiune.

Pe termen lung, Washingtonul ar trebui să încerce să convingă toate statele riverane Mării Negre să respecte acordurile existente care asigură libertatea de navigație și dreptul de „trecere inofensivă” în apele teritoriale. Renunțarea la aceste acorduri în apele Crimeii ar reprezenta o amenințare la adresa securității regionale, a comerțului global și a ordinii mondiale actuale.

Sursa: Foreign Affairs/ Rador/ Traducerea: Cristina Zaharia 

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Google News!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.