Tot acolo voia să ajungă şi prietenul meu Veaceslav Ceremuş, care mă găzduise în acele zile geroase în camera sa de cămin. Aşa cum cizmele sale se găseau într-o stare mai bună, m-a plesnit ideea să-i propun să mi le împrumute. Să mi le împrumute doar pentru două ore, cât voi merge la Mateevici şi înapoi. Din perspectiva zilei de azi, pare o idee aberantă. Dar pe atunci exista o mai mare solidaritate între oameni, inclusiv între mine şi Veaceslav Ceremuş cu care, de nenumărate ori, mâncaserăm din aceeaşi farfurie. Bucuria mea fu de-a dreptul năvalnică atunci când Veaceslav îşi scoase încălţămintea din picioare şi mi-o dădu mie. Cu vreo jumătate de an mai înainte aşa făcu şi Vitalie Polihovici, care îmi împrumutase pentru patru ore blugii săi. Dar atunci Vitalie mi-i dădu cu totul şi cu totul pentru altceva. Pentru a purta şi eu blugi. Căci blugii lui Polihovici fuseseră primii mei blugi îmbrăcaţi vreodată. M-am fudulit cu ei pe la Fulguşor, stârnind invidia unor amici de-ai mei. După care i-am întors jeanşii lui Polihovici, cu un mare regret în suflet. Dar în duminica aia nu era vorba că aş fi vrut să mă dau tare cu bocancii lui Ceremuş, cu toate că, de dragul adevărului, pot recunoaşte că bocancii mei nu rezistau comparaţiei cu ai lui. Ai mei erau sovietici, dar ai lui erau, pare-mi-se, polonezi, dacă nu mă înşală memoria. Oricum ar fi, nu-i cerusem pentru că erau mai călduroşi şi mai prezentabili, ci pentru că pur şi simplu nu aveam cum, altminteri, să ajung la Cenaclul Mateevici. Ăsta era adevărul: rămăsesem fără talpă şi cizmăriile nu lucrau duminica, dar voiam cu orice preţ să ajung la Mateevici, la care participam încă de la înfiinţarea lui, când o mână de oameni ne adunaserăm spontan pe Aleea Clasicilor ca să recităm poezii de Eminescu şi, de atunci, ne-am întâlnit regulat, iar eu, înainte de a pleca la Tbilisi, nu am lipsit de la nicio şedinţă la care am scandat poezii de Blaga, Stănescu, Păunescu, Lari, Ciornei, Cioclea, Dinescu, Dabija, Doinaş, Cărtărescu, Crainic, Coşbuc sau Goga. Deseori, cu cartea în faţă.
Dar, în duminica aia friguroasă, pe scena Cenaclului Mateevici am urcat încălţat în bocancii prietenului meu, în care patinam înainte şi înapoi, căci îmi erau cu două măsuri mai mari. Să mergi în ei era o aventură. De aia, călcam cu grijă şi păşeam rar şi mărunt. Întâlnirea de atunci se ţinuse nu departe de bustul lui Eminescu, în coasta havuzului îngheţat. După ce am recitat câteva poezii de Radu Gyr, m-am grăbit să mă întorc la cămin, unde Veaceslav mă aştepta cu sufletul la gură şi desculţ. Cât ai clipi din gene, şi-a încălţat bocancii şi a plecat şi el la cenaclu, pentru a scanda câteva poezii de Stănescu.
Duminica următoare am mers încălţat în bocancii mei, dar am rămas fără căciulă, pe care i-am dăruit-o primului român de peste Prut pe care l-am văzut în ochi. Aşa cum acesta ar fi vrut să-şi cumpere de undeva o căciulă, i-am dăruit-o, fără prea multă vorbă, pe a mea.
Mi-am amintit de aceste întâmplări după ce am citit romanele prietenilor mei Mihail Vakulovski, Student la Chişinău. Tovarăşi de cameră şi al lui Iulian Ciocan, Tărâmul lui Saşa Kozak, în care mişcarea antisovietică şi eroii ei sunt luaţi la vale. Nu pot fi de acord cu această perspectivă ironică, pentru că am urcat şi eu pe scena Cenaclului Mateevici şi am ieşit în stradă, participând la mitinguri şi demonstraţii şi ţin minte prea bine că lumea chiar credea că o schimbare se va produce.
Nu zic că nu se poate lua în derâdere orice, nu despre asta e vorba. Totuşi, după părerea mea, nu oamenii care au ieşit în acei ani în stradă (sau liderii lor, printre care Ion şi Doina Aldea-Teodorovici) ar trebui daţi în gât, ci securiştii care ne-au confiscat revoluţia şi ne-au lăsat şi fără… bocanci în picioare.
Noroc de oameni alde Ceremuş, care, oricând, puteau să-ţi împrumute bocancii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
