Apoi s-au apucat să evoce acest trecut în şcolile ruse, să calce în picioare (fie şi metaforic) monumentul miilor de moldoveni deportaţi şi omorâţi, să ceară limbă de stat – alta decât cea română. Iar într-o zi de octombrie s-au gândit că ar fi bine să ne plimbăm pe Lenina, şi nu pe bd. Ştefan cel Mare…
Am participat, ca jurnalistă, la majoritatea evenimentelor organizate de aceşti tineri şi încercam să înţeleg dacă ceea ce fac ei e din anumite convingeri, din sentimentul nedreptăţii simţit pe pielea lor. Dacă ar fi aşa… Căci mai curând seamănă cu nişte inşi inutili în (şi pentru) societate – oameni care se lasă manipulaţi fără să-şi pună prea multe întrebări… La început însă, recunosc, a fost o perioadă tensionată. Eram gata să rup din pieptul cuiva acea panglică neagră-portocalie şi s-o blestem; mi-am agăţat la mână o panglică cu Tricolorul şi n-am scos-o până când s-a înnegrit de atâta purtat; am scris aproape topind tastatura despre tupeul acestor străini care ne fac legile; eram gata să arunc cu ceva greu în televizor când le vedeam fizionomiile pe monitor, iar la una dintre conferinţele lor de presă am crezut că explodez, dacă mai tac. Dar m-am liniştit atunci când am realizat că, de fapt, le facem jocul. Da, lor le place la nebunie să ne aducă în starea asta – să fierbem zilnic, să ne uităm la ei ca şi câinele la pisică, atunci când nu-i poate face nimic pentru că are botniţă şi este prins în lesă.
E un joc pe care îl pierdem de fiecare dată, pentru că îi detestăm atât de mult, încât puterea cuvântului ni se pare o pedeapsă mult prea mică pentru ei. Noi vrem să strigăm în gura mare, pentru restul lumii, că ei n-au dreptate, de parcă ne-am teme de ceva. E adevărat – avem şi motive. Unii elogiază şi astăzi un regim criminal. Deseori am fost tentată să cred, mai ales după alegeri, că avem o ţară de proşti şi, dacă o să murim în mizerie, o să fie tot din… prostia noastră.
Ura naşte ură şi luciditatea nu are cum să convieţuiască cu ea. Dar tocmai pentru că le lipseşte luciditatea, ei preferă să fie manipulaţi şi să (ne) urască… De aceea, mă gândesc că, poate, nici n-ar trebui să le acordăm atâta atenţie. Ei îşi doresc cu disperare ca noi să-i criticăm, să le dăm în cap – şi nu doar cu cuvântul -, pentru ca, ulterior să poată striga şi mai tare. Haideţi, deci, să-i dezamăgim şi… să-i ignorăm. Iar, în paralel, să le explicăm, inclusiv celor de la care ei merg să adune semnături, că nostalgiile costă bani. Deloc puţini. Căci trebuie schimbate nu doar plăcuţele de pe blocuri, ci şi o sumedenie de acte. Sunt gata autorii iniţiativei de schimbare a denumirii străzilor să acopere aceste cheltuieli? Sunt sigură că nu. În schimb, vor urla ca din gură de şarpe că noua guvernare nu ştie să ţină în frâu preţurile etc.
Iar dacă totuşi iniţiativa lor nu e simplă diversiune, ci o parte dintr-un scenariu mai amplu de reabilitare a valorilor sovietice, plus o înţelegere tacită cu majoritatea comunistă din Consiliul municipal – chipurile, voi porniţi „acţiunea populară”, iar noi îi dăm contur legal -, atunci sunt convinsă că se vor găsi destui oameni care să adune alte zece mii de semnături împotriva acestei idei. Vreţi nu vreţi, adevărul istoric are un singur curs – nu ne vom întoarce în trecut, iar umbrele lui o să dispară. Niciodată, aici, nu va mai fi pământ sovietic, iar limba rusă va rămâne de stat doar la ea acasă. O ştim cu toţii – o ştiu chiar şi aceşti tineri dornici de scandal. Indiferent cu cât îi plătesc patronii imperiali ca să ne convingă pe noi de contrariu.
6 octombrie 2011
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
