1838 – Prima bibliotecă publică din București a fost deschisă la Colegiul Sf. Sava.
1897 – Cinematograful „Lumière" a prezentat primele trei subiecte de actualități românești, filmate la 10 mai 1897, de către operatorul Paul Menu, din inițiativa ziarului L’Independance Roumaine.
1905 – A murit Prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl regelui Ferdinand I al României (n. 1835).
1922 – La Belgrad, a avut loc nunta regelui Alexandru al Iugoslaviei cu principesa Maria de România. Totodată, s-a desfășurat primul meci internațional din istoria echipei naționale de fotbal a României. Partida Iugoslavia – România s-a terminat cu scorul de 1-2.
1930 – Regele Mihai I al României a fost detronat de tatăl său, care a fost proclamat rege de Parlament sub numele de Carol al II-lea.
Pe 4 ianuarie 1926, Parlamentul ia act de renunțarea lui Carol la tron și-l declară prinț-moștenitor pe Mihai, care de-abia împlinise 4 ani. Un an mai târziu, pe 20 iulie 1927, se stingea din viață la Sinaia Regele Ferdinand. Peste doar câteva ore, Mihai, în vârstă de 5 ani și nouă luni, era proclamat Regele României.
Însoțit de mama lui, regele-copil a mers la Catedrala patriarhală, apoi în sediul Parlamentului, unde regenții au depus jurământul în numele lui. Căci pe perioada minoratului său, atribuțiile regale urmau să fie efectiv exercitate de către o Regență compusă din trei membri: patriarhul Miron Cristea, prințul Nicolae (fratele lui Carol și unchiul lui Mihai) și Gh. Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație.
Încetul cu încetul, Mihai împreună cu mama lui au început să devină populari în rândul românilor, care inițial nu prea agreaseră ideea unui suveran minor și nici pe aceea a unei prințese care – în opinia lor – nu știuse să-l țină pe Carol în frâu. În primăvara anului 1930, în timpul unei ceremonii desfășurate la Craiova, căldura primirii a surprins-o și a emoționat-o pe Elena, care a realizat că depășise stadiul de figură regală ștearsă în ochii poporului. Lucrurile păreau, deci, să se stabilizeze, mai cu seamă că, după îndelungi ezitări, Elena divorțase de Carol pe 21 iunie 1928.
Detronat de propriul tată
La patru luni după moartea Regelui Ferdinand, murea omul forte al României din ultimele două decenii, șeful Partidului Național-Liberal, Ionel Brătianu. Cu acesta, dispărea și principala piedică în calea reîntoarcerii prințului Carol în România. După încă un an, liberalii pierd puterea în favoarea PNŢ-ului condus de Iuliu Maniu. Acesta nu primise niciodată cu inima ușoară îndepărtarea lui Carol de la tron, așa încât prințul, în exilul său parizian, începuse să spere.
În mai 1928, Carol încercase să revină prin surprindere în țară, dar atunci autoritățile engleze reușiseră să împiedice tentativa prințului de a decola de pe un aeroport britanic spre România. Acum însă Carol își va pregăti mult mai atent reîntoarcerea. Marea criză economică (1929-1933) și slăbiciunea Regenței făceau ca mulți români, inclusiv oameni politici, să se gândească că este nevoie ca pe tronul României să existe un suveran matur și puternic.
Or acesta – cu toate derapajele din tinerețe – nu putea fi decât Carol. Cei trei ani de surghiun – destul de „aurit”, de altfel – îl ajutaseră pe prinț să se victimizeze în ochii opiniei publice românești, îndepărtarea sa fiind percepută ca rodul intrigilor celor doi cumnați: Ionel Brătianu și Barbu Ştirbey. În contrast cu această construcție imaginară, realitatea faptului că prințul Carol își părăsise țara, tronul, soția și copilul pentru o femeie de condiție îndoielnică pălea.
Înțeles oarecum cu Maniu, care însă îi ceruse să o abandoneze pe Elena Lupescu și să-și refacă mariajul cu Elena, Carol aterizează în România pe 6 iunie 1930, încălcându-și de la început una dintre promisiunile făcute liderului țărănist, aceea de a accepta într-o primă fază postura de regent și de-abia după aceea să fie proclamat rege. Pe 8 iunie, Parlamentul îl proclamă rege, fiul său fiind retrogradat în poziția de „Mare Voevod de Alba Iulia”.
„Gravitatea revenirii lui Carol consta nu în schimbările intervenite la vârful puterii și nu atât în imoralitatea personajului devenit regele României…, ci în hotărârea sa de a pune capăt sistemului democratic întemeiat pe competiția partidelor și de a instaura o monarhie autoritară, în fapt, dincolo de aparențe, o dictatură regală” (Florin Constantiniu).
