Am nişte prieteni foarte punctuali. Chiar exagerat, aş zice, într-o ţară unde este de „bonton” să vii „puţin” mai târziu, obiceiul fiind preluat până şi de străinii stabiliţi pe aici. Şi mai ales că eu, scriindu-mi mărturisirile din „Zece ani în zece cuvinte” din ediţia aniversară, din 16 septembrie, a TIMPULUI, pe primul loc am pus cuvântul „întârzii”. Defect mare, recunosc, şi regret şi-mi pare rău. Dar… probabil că m-a deocheat cândva o colegă, la anul trei de facultate, lăudându-mă că vin întotdeauna la timp. Şi de atunci… „întârzii”.
Acum vreo două luni, ştiindu-mă „cu păcat”, am lăsat totul baltă şi m-am mobilizat să nu întârzii la o petrecere anunţată de prietenii mei punctuali. Totuşi, în pofida unor eforturi supraomeneşti – ori, fie, suprafemeieşti -, întârziam o jumătate de oră… Vă imaginaţi ce mare mi-a fost mirarea să ajung înaintea lor (ulterior, ce-i drept, am aflat că uitaseră să-mi spună că petrecerea s-a deplasat cu o oră ). Dar şi mai mare mi-a fost mirarea să văd cum chelnerii încep să golească mesele şi să pună totul prin cutii când lumea abia se încinsese. „Aşa ne-a fost dată comanda”, mi-a explicat unul, de la care am apucat să şterpelesc, rapid, o bucăţică de somon… Punctuali fiind, prietenii „ca ceasul” îşi programaseră, strict, trei ore pentru a-şi celebra cei zece ani de căsnicie. Şi ce dacă era doar ora nouă, iar invitaţii mai aveau chef de chef? Împachetate, gazdele, ne „invitau” să ne luăm rămas bun…
…O fi punctualitatea lucru sfânt, dar uneori până şi ceasurile se defectează.
Sursa: Timpul. Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
